dimineţi albastre.

Ascultă-mă.
E atât de greu să înţelegi ce vreau, ce spun şi ce nu spun?
Ascultă-mă şi înţelege.
Tot ce e de înţeles şi ce greşesc.
Ajută-mă să sper. Să merg ca un copil, uşor. Pas după pas cu tine. Cu nimeni altcineva alături decât noi. Înfăşuraţi în şoapte şi săruturi mult prea matinale, amare.
Ajută-mă să văd lumea din nou în ochii tăi albaştri. Să-mi plimb mâna iscoditoare în şuviţele tale în dimineţile prea matinale, amare.
Ajută-mă să pictez lumea asta mare în culorile tale. Să cad în bălţi de culoare-păşind pe străzile îngheţate. Tot ce ai pus în mine a fermentat. Coconul a crăpat şi întreg sufletul dospit a dat pe-afară de-atâta iubire.
Pleacă doar. Ajută-mă să-mi fie mult prea dor. Dintre toţi, tu reuşesti - îmi este dor.
Aud muzică atunci când nimeni nu cântă.
El poate să fie acolo unde eşti doar tu şi nu te deranjează. Te luminează.
Tot ce a fost înainte de albastru nu mai contează. Vântul le-a împrăştiat pe toate. Orizontul fără margini înfăşoară sufletele. Mă aliniază cu săruturile mult aşteptate. Totul a fost tot şi totul nu a mai rămas. Uneori doare. Albastrul vindecă.
Sunt astru pe un cer gol.
Ascultă-mă.
Salvează-mă.

fericire.

Îmi simt sufletul.
Odată cu zăpada asta minunată venită de undeva de unde o aşteptam, mi-am scuturat sufletul de frunze şi apă. Plutesc cu fulgii şi sărut marea de aer rece. Căldura căminului împreună cu gerul de-afară se potrivesc de minune.
Iarna e un anotimp minunat să te îndrăgosteşti.
E atât de frig şi e atât de bine. Gândesc mai limpede pe răcoare. Frigul îmi dă putere să sper la zilele bune ce au să vină.
În fiecare an mă bucură lumina Crăciunului şi mirosul brazilor. Pe stradă miroase a Crăciun.
De fiecare dată când vi de-afară, vii rece şi roşu în obraji. Sărbătorile ne fac pe toţi mai fericiţi. Grinch are inima maaare acum!
Ai putea spune că văd totul prea optimist. Are legatură cu totul şi îţi dau dreptate.
Pentru o clipă, sunt fericită.

aer. aniversare tăcută.

Parcă plutesc într-un balon umplut cu aer cald şi vise, deasupra a tot ce mi se întâmplă. Prezentul nu mai are sens - nici trecutul, nici viitorul. Sunt captivă în timp, într-un gol ce se lărgeşte.
Lumina deschide calea ruinelor şi a cuvintelor rostite a căror soartă nu o putem schimba.
Vântul îmi poartă balonul de hârtie pe norii pufoşi. Sunt ocrotită acolo sus. Poate de aceea m-am desprins de prezentul etern. Călătoresc pe alte tărâmuri, în alte lumi. În ceea ce nu e şi ceea ce ar putea fi.
Zbor cu păsările.
Devin una cu cerul şi cu aştrii. Nemurirea este legată de cer.
Am pornit în urmă cu un an în călătoria magică din lumea nouă. Felicitări.

Suntem miracole.
Nu existăm fără suferinţă. Nu suntem întregi, capabili să trăim.
Suferinţa ne arată ca existăm.

Balonul meu de hârtie albastră ca de cer dansează cu norii.

puţin.

Sunt cuvinte care merită să fie rostite. Fie că exprimă bucurie sau amărăciune ele te eliberează, deschid lacătul ce-ţi apasă sufletul, risipesc golurile de aer ce te emoţionează.
Sunt lacrimi care merită să fie vărsate. Fie că sunt de fericire sau tristeţe, lacrimile sunt bune.
Pentru a nu ştiu câta oară în viaţa mea, îmi doresc să plâng. Vreau să mă îmbrăţişeze cineva, să-mi spună că totul va fi bine. Să fie cineva pentru mine.
Mă dor ochii şi mi-e somn. Nu dorm, sunt amorţită. Doar gândurile-mi zburdă-n minte, idei, cuvinte, iubiri.
Sunt furioasă pe oameni. Pe lume. Pe cei care nu fac nimic. Pe cei ce schimbă ce e bine. Pe indecişi. Pe manipulatori. Pe hoţi. Pe cei care nu ştiu să iubească. Pe cei care nu ştiu ierta. Pe cei ce nu înţeleg...

Poveştile de iubire sunt mereu aceleaşi, dar de fiecare dată diferite.

Boggie a murit sau cântec de moarte.

Au trecut deja câteva zile de la moartea lui Boggie. Cred că fugise defapt. Am vazut-o cum îşi făcea bagajele pe ascuns. Cred că nu mă mai iubea.
Ştiu, te-ai aştepta să răbufnesc în plâns, să mă exteriorizez în vreun fel, să bat pe cineva... Dar nu, ştiu că e mai bine să-mi amintesc de ea, aşa frumoasă cum era când se plimba pe mâna mea.

Azi am făcut ceva rău. Am inundat bucătăria.


Simt că vine toamna cu adevărat. Trebuie să mă acopăr încet, încet. Îmi place toamna pentru că e rece. Îmi place frigul pentru că mă doare. Pentru că mă face să simt mai mult, nu mă ameţeşte ca vara extrem de fierbinte. Acum, pot să încep să visez cu ochii deschişi la zile mai bune. La mai puţine probleme. La iubiri. Vara e prea caldă. Toamna e perfectă, dacă vrei să-ţi fie mai bine te lipeşti de o persoană, o îmbrăţişezi şi te aprinzi uşor. Mie îmi este foarte bine aşa. Dacă mi-au îngheţat buzele, sărut. Dacă mâinile-mi sunt reci, le pun la pieptul lui şi se încălzesc imediat.

Azi, este cu adevărat o zi importantă -
Ca să supravieţuieşti iernii, trebuie pur şi simplu să iubeşti.

un fel de rămas bun. alt început.

Stăteam în timpul orei cu ochii lipiţi de ceas. Priveam cum se scurg încet secundele în încăpere. Un cântec de dragoste mergea la nesfârşit în mintea mea. Auzeam ca prin vis vocea profesoarei de fizică. Mişcări circulare? Pluteam în altă lume... Sufletul mi-era uşor. Mi-e atât de dor...de-ai şti...cât mi-e de dor...

Boggie trăieşte încă. Cred că ma aşteaptă. Sper că a mâncat tot. Stă în pahar. O voi scoate la plimbare când ajung la ea. O duc pe balcon. Îi place acolo. Azi, e ziua ei. E mare, are 3 zile deja. E fericită.

Timpul fuge de noi? Sau nu ştim noi măsura bine timpul?
Timpul meu îl măsor în iubire. În fiecare zi iubesc. În fiecare zi mă indrăgostesc mai mult.
Cuvinte frumoase: zâmbet.
Sunt plină de culori. Aşa e când iubeşti? Eşti colorată?
Cuvinte frumoase:pat de flori.
Cuvinte frumoase:prieteni.

Nu-mi vine să cred că pleci... Cu cine voi mai vorbi? Cu cine voi mai ieşi la plimbare, la suc, la poveşti? De ce trebuie să creşti? Şti că atunci când un puişor creşte, trebuie să plece, trebuie să facă loc celui mai mic. Eu...eu...eu nu vreau ca surioara mea să crească mare... Vreau să rămâi sau vreau să-ţi fie bine?
Vreau să-ţi fie bine. Mai ales acum - ştii tu de ce :D.
Îmi va fi dor de tine, Monitzyco' >:D<
"mai trec pe la voi, poate marţi, poate joi
poate peste un an sau poate doi..."

parfum.

De fiecare dată când trece cineva pe lângă mine închid ochii şi inspir. Când un om trece pe stradă, lasă în urma lui un strop din parfumul său.
Îmi place să miros oamenii care trec pe lângă mine. Iar dacă nu trec ei, merg eu spre ei.
Azi am simţit zeci de parfumuri şi mirosuri. De la transpiraţie, la săpun, până la parfumuri scumpe şi ieftine. Fiecare bărbat, femeie, tânăr sau bătrân au lăsat în urmă o bucată din ei, pe care eu am simţit-o. Îţi pot spune foarte multe lucruri despre o persoană pe care doar am mirosit-o. Am mirosit azi sportivi, bătrâni, fete cu parfumuri dulci. Am mirosit o fumătoare şi un tânăr ce mirosea a săpun.
Când trece cineva pe lângă mine închid ochii, strâng genele şi pentru o clipă intru în lumea celui ce-mi deschide, fără să ştie, uşa. Înainte de a-şi lăsa parfumul pe nasul meu, îi studiez pe cei care se arată în faţa mea. Prin geamul meu de sticlă văd oameni. Câteodată parfumul pe care-l simt după ce văd persoana, mă dezamăgeşte. Alteori este exact ce mă aşteptam sau poate chiar mă impresionează.
Nu sunt Grenouille. Nu vreau să ştiu cum pot păstra mirosul. Îl păstrez pentru o clipă ca apoi să-l înapoiez universului. Să se amestece cu aerul ce-l respir.
Îmi simt acum propriul parfum. E atât de dulce încât mă sufocă. Dar îmi place starea care mi-o transmite.
Eu, când merg pe stradă miros oamenii care trec pe lângă mine.

covor de iarbă.

Oglinzile adăpostesc lumina în ele. Razele inundă camera ameţită de praf şi prafuri grele, împrăştiate pe podea. Covorul e de iarbă verde plină de flori de câmp. Deasupra firelor de iarbă planează albine şi fluturi multicolori. Un copac înalt, decojit, străjuieşte încăperea mică, de zahăr. Stau întinsă în iarbă. Cu ochii închişi, îmi plimb mâinile deasupra covorului verde. Mâna mi se împleteşte în lungimea lor. Îmi afund mâna între ele si le rup. Mirosul crud al ierbii îmi învăluie rapid simţurile. Trag aer adânc în piept şi mă ghemuiesc ca-n burta mamei. Mă rostogolesc cu ochii închişi şi acum îmi ţin respiraţia...
O secundă, două, trei...
Îmi amintesc de munte. Iau amintirea şi o înrămez. Mă uit la imagine şi simt prăpastia din faţa mea. Cu mâinile întinse, simt aerul ce-mi atinge faţa. Uit ce e în urma mea şi privesc doar minunea golului de sub mine cu ochii sufletului. Văd munţii. Fac un pas...
Cad din amintirea mea. Mă trezesc din nou pe covorul meu de iarbă. Mâinile mi s-au desprins din încleştare. Zâmbesc şi plec.
Vreau să plutesc pe nori de iubire...

lămâie.

Dacă îţi bagi degetul în ochi după ce ai strâns în mână o lămâie, te ustură ochiul.
Azi mi-am băgat degetul în ochi. Să nu credeţi că sunt vreo sado-masochistă sau ceva de genul. Din greşeală. E ciudat că un "semn" de acest fel (adică deget->ochi->au!) te poate face într-un final să deschizi ochii cu adevărat. De ce? Pentru ca aerul plin de poluanţi să îţi mângâie irisul colorat şi să te facă să plângi. Prin urmare, realitatea te caută-n ochi şi bate în geamuri. O realitate caldă de vară cu ferestrele larg deschise, cu haine cât mai puţine şi cu tone de sticle goale.
Îmi place ca vara să mă gândesc la iarnă şi iarna să mă gândesc că ce bine e (câteodată) vara. Dar nu prea vară, că aşa e prea cald şi avem puţine sticle. Aberaţiile au scuze. Ba e cald, ba că e soare, ba-i prea mult vin. Nu contează. Scuza-i scuză pentru că poate.
Îmi voi da în judecată prietenii care omoară muşte. Da! Sunt hotărâtă.
Am auzit că trenurile care stau în gară, deobicei pleacă. Nu ştiu exact unde merg fiecare dar ştiu că se duc. Într-o zi când mă voi sătura de lumea asta plină de maşini, mă voi sui într-un tren care nu ştiu unde va merge şi voi merge şi eu cu el.
Mi-am amintit. Mi-am cumpărat o pânză pentru ţânţari ca să am grija de ei. Eu stau afară, ei înăuntru. Am lipit-o cu scotch de tavan. N-am găuritor de pereţi.
Lămâile ustură tare de tot!
Ar trebui să strâng în mâini mere.
Pentru că miros frumos.
E verde?

ultima noapte secetoasă.

Visurile. Cele mai frumoase amăgiri. Realitatea, care mă trage de picioare de fiecare dată când mă înalţ prea sus în nori, nu are nicio culoare. Adică, vezi tu, şi eu şi tu şi noi vedem culorile obişnuite: negru şi alb. Câteodată gri. Dar culorile, adevăratele culori ale curcubeului le văd doar de pe nori. Normal, privind doar sus. Acolo unde visurile mele plutesc liniştite acoperite de stelele pe care noi le vedem albe de aici de jos. Ele sunt culori, sunt visuri.
Sunt zile în care nu-mi amintesc de lucrurile care mă fac fericită. Într-o zi e un compliment, într-alta un zâmbet, în alta un suc cu prietenii, într-alta e iubirea. Pur şi simplu. Sunt zile în care nu-mi amintesc.
Mă gândesc acum că ar trebui să plâng. Un plâns serios şi sincer. Trebuie să mă eliberez de uitare şi de decepţii. Lacrimile ar trebui să mă ajute, ca atunci când îţi ceri iertare. M-aş simţi mai bine.

scuze pentru că trăiesc?

"Ştii... eu îmi îmbrac în fiecare dimineaţă rochia de scuze.
Eu îmi cer scuze zilnic pentru că trăiesc. Ştiu, e ciudat, nici eu nu înţeleg de ce fac asta. Am încercat să discut cu un psiholog dar nu prea m-a ajutat. Psihanaliza lui m-a facut să mă afund şi mai tare în traumele tinereţii mele. Nu vreau să îţi vorbesc despre ele pentru că oricum nu îţi pasă. Îţi pasă ţie vreodată de ceva? Sau de cineva? De mine? Nici măcar aşa, puţin? Nu? Ştiam asta. Nu trebuie să mă aştept la altceva din partea ta. N-am primit decât indiferenţă. Şi mă doare. Iar acum, trebuie să îmi cer scuze că trăiesc, fraiere, pentru că tu m-ai rănit. Dar nu-i nimic. Voi merge mai departe fără tine. Oricum, singură am învăţat să îmi ţin echilibrul. Mi-l strici? Nu-i nimic, îl repar!"

Îmi povestea asta prietena ei zi de zi. Defapt nu îmi spunea, ştiam eu că vrea să urle asta. Nu putea vorbi, nu putea. Nenorocitul ăla a distrus-o. Aşa puţin, pentru că n-a iubit-o, a zdrobit-o ca pe o furnicuţă... Dar ea era un fluture frumos. Tu, ştii cum e să nu fii iubit nu-i aşa? Ştii nu-i aşa? Da, şi eu ştiu, ştiam. Acum mie îmi este bine.
E trist să îţi ceri scuze pentru că trăieşti. Ar trebui doar să trăieşti.


Simt că nu m-am născut în secolul potrivit...

nimeni nu mi-a spus...

Şi am plecat grăbit spre alte locuri despre care am auzit ca erau mai bune decat aici. Aici unde e frig şi doare... Aici, unde amintirea lor încă mai pluteşte deasupra fumului greu de ţigară... Ţigara mea murdară. Eram un parazit. Eram conştient de asta. Şi totuşi le încărcam spinarea lor firavă cu greutatea mea murdară. Eram murdar. Sufletul meu era plin de ură şi invidie. Mă urâţeam cu fiecare clipă ce trecea peste umărul meu plin de zgură. Nu suportam nicio picătură de lumină să îmi atingă pleoapele învineţite. Da îmi erau învineţite... Aveam oglinzi sparte în casă şi mă priveam totuşi pe fugă în cioburile mai mari din colţuri. Mă vedeam şi începeam să plâng. Urâţenia nu se spală cu lacrimile unei fiinţe ce se căieşte şi cere iertare după atât de multă tortură. Le-am distrus vertebrele căţărându-mă pe ei. Ei nu ştiau ce-i doare... Eram eu, eu, parazitul ce trăia pe spinarea lor şi se hrănea cu visele gazdelor până când nu mai rămâneau decât nişte corpuri lipsite de viaţă. Aproape că îi ucideam, dar nu, eu nu îi lasam să scape de chin şi să se arunce în ghearele morţii... Îi lăsam cu ultimul lor fir subţire al vieţii să se legene pe lângă ei când mergeau târându-şi picioarele gri în urma lor, fără ca acesta să se rupa şi să scape într-un final de durere.
Am plecat foarte grabit spre alte locuri despre care am auzit că erau mai bune decât aici. Dar... am greşit. Drumul acela mi-e interzis, e închis pentru mine. Nimeni nu mi-a spus... Nimeni nu mi-a spus...
Şi am pornit desculţ, murdar, cu amintirea acelora pe care aproape i-am ucis. Amintirea lor înca pluteşte deasupra fumului meu murdar de ţigară.
Nimeni nu mi-a spus...

(din jurnalul unui parazit ce aproape ucide.)

nori deasupra mării.

Albastru colorat, nemărginit şi pur. Se întinde sub un alt cer albastru şi senin, amestecat în culori de galben şi lumini. Un drum pietruit ce se afundă-n mare, uşor, camuflându-şi marginile colţuroase în apa rece şi sclipitoare. Şi vântul cald bate deasupra nisipului murdar şi plin de scoici şi acoperă drumul apei care întră-n marea noastră. Desculţă, se chinuie să calce pietrele fierbinţi. Şi marea loveşte stâncile aruncând mii de stropi verzi şi albaştri, răcorind fruntea arsă a pietrelor. Picioarele ei albe sunt umezite de valurile azurii în timp ce ea, sare de pe un picior pe altul pe calea apei. Se întoarce, se învârte şi aşteaptă. Rochia albă flutură liberă în urma ei, la fel ca buclele ei arămii în adierea vântului sărat. Aleargă şi se aude cum zâmbeşte. Se uită la apa curată şi la animăluţele de mare. Se apleacă cu mâinile la spate, afundându-şi nasul în apa limpede din faţa ei. Vede un rac. Se aude din nou cum zâmbeşte cu poftă. Se îndreaptă în paşi de dans spre capătul drumului de piatră ce se ascunde în apă, invitând-o să se arunce în larg. Se întoarce şi soarele cald al după-amiezii îi colorează obrajii pufoşi, ghemuiţi într-un zâmbet. Ea mereu zâmbeşte. Ea mereu râde. Ea... nu vorbeşte. Şi îşi miceşte ochii, pentru ca iubitul ei soare să nu îi invadeze cămăruţa de vedere.
Vântul sărat îi aluneca prin plete. Se hotarăşte să îl mai aştepte. Se-aşează într-un scaun de piatră şi începe să cânte. Fluiera note dulci, ce se lăsau purtate pe bucăţi de adieri de vânt până la urechea lui. El... nu auzea. Fata albă zâmbea pentru ca el sa o audă.
În jurul lui erau oameni ce se plimbau doi câte doi pe ţărm. Era singurul singur. Ştia că ea îl aşteaptă undeva în marea albastră pe care o vedea, dar pe care nu o auzea. Îi plăcea să îşi asculte iubita cântând. Şi el, la fel, mergea desculţ. Îl ardeau tălpile de la pământul ce fierbea sub fiecare pas al său... Ca să ajungă la ea, trebuia să coboare pe nori. Pe norii pufosi şi albi şi răcoroşi. Şi el, i-a adus ploaia.
S-au întalnit în ploaie pe un nor deasupra mării albastre nemarginite, colorate.
Ea nu vorbea. El nu auzea.
S-au îmbrăţişat şi marea i-a îmbrăţisat pe ei.
S-au sărutat şi marea i-a sărutat şi ea...
Ei, se iubeau pe malul mării.

plutire.

Ieri am vazut copii în formol.
Am intrat într-o sala albă, plină cu mobilă şi alte lucruri inutile. Ca atunci când te muţi.
Pe una din mesele prăfuite, în două vase-borcan, pluteau trei corpuri micuţe de copii.
În primul era o fetiţă. Am numit-o Ana. Avea în cap un fel de tumoră. Lichidul era prea puţin în vas şi felul în care i se vedea creştetul, altfel decât corpul înmuiat în formol, o făcea de-a dreptul sinistră. Avea guriţa deschisă şi umerii ridicaţi. Dar asta nu conta. Mă gandeam cum de ajunsese acolo. În celalalt vas erau doi (băieţi cred), de-asemenea plutind şi ei. Vasele erau aşezate lângă o fereastră vopsită ca să nu se vadă. Lumina ce patrundea prin sticla recipientului şi a lichidului, dădea o culoare galbuie, ciudată formolului. Pielea fătului era strânsă şi semăna a plastic. Fără viaţă. Am fost puţin speriată de acea imagine.
Îmi pare rău pentru vieţile lor ce ar fi putut fi, poate, frumoase.
Când am văzut prima dată imaginea, m-am oprit şi am privit-o destul de multă vreme. Era altfel decât animalele de la şcoală- îmi cer scuze pentru comparaţie. Am tras aer adânc în piept şi am continuat să privesc.
Mi-e destul de greu să explic ce am simţit. Nici nu sunt sigură dacă am simţit ceva. Nu înseamnă ca sunt nesimţită. Pur şi simplu acea imagine nu ma lega de nimic din trecutul sau prezentul meu.
Totuşi, e teribil să ajungi să pluteşti în formol...

dialog absurd cu pinguini.

1: -Nu ştiu dacă înţelegi.
2: -Pur şi simplu, nu îmi dau seama.
1: -Totuşi, acum înţelegi?
2: - ...
1: -Nici acum?
2: - ...
1: -Dar nu ţi-am explicat, nu o dată, ci de mai multe ori?
2: - ...
1: -Tu, chiar nu înţelegi?!
2: - ...
1: -M-am săturat. Nu te mai iubesc!
2: -Nu mă mai iubeşti?
1: -Nu.
2: -De ce?
1: - ...



Ce se întâmplă atunci când unul din ei nu mai iubeşte?
Celălalt suferă o viaţă întreagă? Sau dimpotrivă, trece cu uşurinţă peste moment?

Era o dată o ţara a pinguinilor. Nu, nu era Polul Nord, nici Polul Sud. Era ţara pinguinilor.
Şi în această ţară trăia o pereche de pinguini. În general, după ce pinguinii şi-au găsit un partener sau parteneră, pinguinii rămân împreună ani de zile, chiar toata viaţa- atâta timp cât au pui. Şi pinguinii aceştia trăiau fericiţi.
Dar într-o zi, ceva s-a întâmplat. Nu se ştie exact ce, poate că nu au mai putut avea pui sau ce ştiu eu... S-au despărţit. Ceva absolut anormal pentru nişte pinguini ca ei.
Oare ce s-o fi întâmplat cu ei?

duminica, 7 iunie 2009 ora 20:21

sunt o sentimentalista .

duminica, 7 iunie 2009
ora 20:21

Din stanga venea cu viteza un "bolid" albastru. Defapt, era o Dacie 1310 veche si aproape ruginita, de ma mir cum ii mai pornise motorul pentru o asemenea calatorie pe strazile orasului.

Stateam pe locul din stanga al unei masini rosii [tot D(r)acie da' mai noua], pe bancheta din spate, in spatele taximetristului (ulterior am aflat ca NU e cel mai potrivit loc de stat in masina!). Ne-a izbit cu putere botul "gigantului" albastru, penetrand violent laterala masinii in care ma aflam.
Dupa lovitura, cat si in timpul coliziunii eram constienta, dar acum nu-mi amintesc exact ce s-a intamplat. Nu stiu daca era verde sau nu semaforul, sau daca mai erau masini in jur.
Soferul de taxi m-a intrebat daca ma simt bine. Ma durea putin capul asa ca a chemat SMURD-ul si apoi Politia.
Incercam sa dau de parintii mei care nu erau in localitate. Nu vroiam sa ii sperii, dar era mai bine sa stie ce am patit, pentru ca incepeau sa rasara intrebari din toate partile: "Ce te doare?", "Ai fost constienta?".
-ninoo ninoo-
Se-auzeau sirenele ambulantei rosii ce venea repede la locul accidentului. Atunci vorbeam cu mama si a venit un doctor batran la mine, ce mi-a zis: "Nu e politicos sa vorbesti la telefon cand cineva incearca sa te ajute!" si m-a dus in ambulanta. Nu mai fusesem niciodata cu ambulanta.
Inauntru era un pat pe mijloc si doua scaune pe lateral. Asistenta m-a asezat pe un scaun si mi-a cerut datele si numarul de telefon. La fel a facut si politistul, care dupa cate imi amintesc era foarte dragut. Doctorul a urcat pe bancheta din fata a ambulantei si eu am ramas in spate cu asistenta cu parul rosu. S-au pornit sirenele, in semn de urgenta si am luat drumul Spitalului Judetean. Pe tot drumul am revazut ce s-a intamplat si treptat mi se forma in minte o idee pentru un nou roman inspirat din accident. Aveam intiparit pe fata un zambet: "Hii merg cu ambulanta!". Defapt, faceam pipi pe mine. De la asta incepuse defapt, totul.
Eram ametita si ma gandeam apoi la interogari si la fobia mea de spital. "Spitalofobie"? Exista asa ceva? Si daca nu e, eu sunt sigura ca am!
Faceam pipi pe mine. De-asta am luat taxiul.

aceasi zi
ora 20:59

Eram de cateva minute in spital si cum nu aveam nimic grav, am fost lasata sa astept... Stateam intinsa langa un frigider intr-un dreptunghi delimitat de perdele verzi. De-asupra mea stralucea un patrat cu neoane. Ca in filmele americane, am inchis ochii si i-am deschis incet, incet si vedeam patratul cu neoane printre gene. Interesanta senzatie!
Ma aflam la parter sectia URGENTE (non-urgente). In jurul dreptungiului meu non-urgent, se aflau altele mai urgente. Am auzit de multe ori psudonimul "Bunicul". Nu, nu e ceva spion secret sau ceva care se termina in 007. Bunicul avea probleme cu prostata. O alta fata venise aici dupa ce lesinase. Zicea ca ii e somn si nu stia de ce. Venise pentru inmormantarea tatalui ei. Mai era si o Bunicuta cu probleme cardiace si multi oameni ce veneau si plecau.
Erau multe discutii in aer. Toate medicale. O asistenta se plangea ca are colici si altele vorbeau despre un tanar care suferise un accident si acum era in Bucuresti.
Nu iti aloci foarte mult timp sa te gandesti la cate mii de probleme au oamenii. Cate boli si afectiuni ce ii poarta in fiecare zi pe la urgente, incercand sa isi lungeasca cu macar un an, doi viata.
La patul meu l-am revazut pe doctorul zambaret de pe ambulanta. Semna ceva hartogarii. A venit la mine sa ma intrebe cum ma simt. Eu radeam. Mi-a vazut aparatul si a inceput sa rada. A facut misto ca-i stirb, cu dintii la reparat si ca eu imi indrept dintii. A ras tare. Apoi m-a salutat si a plecat.
O batrana asistenta imbracata in alb s-a apropiat de mine. M-a intrebat cum ma numesc si i-am raspuns. Desi batrana, avea niste trasaturi frumoase. Avea parul alb prins la spate. Ochii, gura, nasul toate mici si pe fata mii de linii fine si mai putin fine.
Parea ingrijorata, si capul si-l misca in stanga si in dreapta in semn de dezabrobare, tinandu-si ochelarii roz cu mana dreapta sprijiniti de barbie. "Parca sunt nebuni. Sanatate!". I-am multumit si mi-am afundat din nou privirea in tavanul alb, calatorind pe taramnul senzatiilor si sentimentelor mele.
Apoi a venit mama. Ma durea capul destul de tare si durerea se plimba din stanga in dreapta si invers. Am ramas din nou singura cu mine. Am fost dusa apoi la Radiografie unde o doctorita frumoasa mi-a facut patru filme. Si ea m-am intrebat despre cele petrecute. Eram putin derutata si confuza. Durerea aparea si disparea. M-am reintors pe patul meu din dreptunghiul verde unde am asteptat rezultatele.
Stateam, privind in gol cand a venit un politist sa imi puna cateva intrebari. Nu pot decide cine e vinovatul sau nevinovatul cand nu sunt sigura de ceea ce stiu.
Pur si simplu nu stiu ce s-a intamplat.
Eu defapt, vroiam sa fac pipi...

culorile zambetelor din luna magica.

Mi-a luat ceva vreme pana cand sa ma hotarasc daca...
Magia unui zambet in ultimele zile din mai, intr-o casa de batrani. O duzina de clovni colorati si galagiosi, unii mai fericiti altii mai putin. De ce un asa amestec de stari sufletesti intre clovni? Pentru ca oricat de colorata si zambareata e masca pe care o poarta o persoana ca si clovn, nu poate ascunde in totalitate cine este cu adevarat, cu toate grijile si preocuparile ei.
Dupa o zi ploioasa si plina de ghinion, dar cu momente de fericire pline de decibeli, decibeli care parca se certau cu picurii de apa ce ne bateau in fereastra microbusului, ne-am adunat hainele si perucile si culorile, ne-am inarmat cu baloane si zambete si am tinut un moment de curcubeu si la final de soare.
Multumirea batraneilor, puternic impresionati de atata culoare si ras, a fost cel mai frumos cadou pe care l-am fi putut primi din partea publicului. Aplauze, aplauze!
Multumim!
Sunt un clovn si stiu ca-mi place.
Si flori si soare si zambete si curcubeie si fericire si momente de prietenie si muzica si imbratisari si baloane modelate si-un tort magic si-un bucatar iscusit si-un inotator profesionist si-un ajutor de bucatar sef si-un hot haios si-un crainic tv vorbaret si-o asistenta atenta si-un magician talentat si o Steluta fermecatoare si-o papusa stricata si-un papusar instalator si doi copii cuminti si tot ce vrei si oameni ce ajuta alti oameni si glume si concursuri cu dinozauri.
Asa-s zilele de magie intr-o ceata de clovni, intr-o masina colorata.
Ador clovnii.
Oare ei adora papusa stricata?

buclele ei danseaza rumba

E cald si miroase a munte.
E liniste.
Ei, nu foarte liniste. Se aud pasari cantand din toate directiile si insecte marunte ce tin recitaluri prin iarba verde de mai. Mii de papadii aurii rasarite in verdele crud, se leagana in bataia vantului.
Parul ei din nou danseaza rumba cu aerul. Buclele ei aramii se iubesc cu vantul. Ea e din nou singura, iar cand isi ridica privirea vede prin lentila curata a ochelarilor varfurile de brad semete ce strapung cu acele lor zarea albastra.
Sufletul ei e divizat si ea se simte prinsa intre doua locuri: aici si acolo.
Vantul ii vorbeste. El ii aude gandurile si o aproba, o intelege. Ea stie asta, pentru ca el ii magaie obrazul cu fiecare pala de vant.
E prinsa intre doua lumi: cea de-aici si cea de-acolo.
Soarele ascuns ii incalzeste zulufii si puful marunt de pe obraz, indemnand-o parca sa-l priveasca. Pentru ca soarele de aici e acelasi cu cel de acolo.
Iubeste vantul ce-i calatoreste-n plete, aerul ce-i inunda plamanii si ii umple fiinta, pentru ca stie ca e el.

te gandesti vreodata cum e sa mori?

cateodata.

azi nu se simte colorata.
azi a plouat. si nu a plouat cu fericire sau sa fi fost o ploaie frumoasa.
azi a plouat ca ploaia lui Bacovia.


*Picurii ii lovesc tampla, in timp ce ea statea intinsa pe mijlocul soselei, plina de rosu. Daduse o masina peste ea. E ciudat, pentru ca mereu se uita in stanga si in dreapta cand trecea strada. Azi, dungile albe si negre sunt patate de rosu. A fost o intamplare ca ea sa fie tocmai acolo, tocmai la acea ora tarzie din noapte. Nu obisnuia sa mearga la magazin noaptea. Dar a trebuit. Ramasese fara lapte si ii trebuia copilului. Era obosita si isi uitase ochelarii acasa. A murit imbracata in pijama, pe o strada luminata si uda in luna mai. Nu s-a gandit niciodata la moartea ei. Poate, cateodata. Isi facea mai multe griji pentru copilul ei. Si pentru cele 2 slujbe pe care le avea. Ii era frica de iubitul ei ce venea acasa si o batea in fiecare zi. Pentru ea, fiecare zi inseamna moarte. Putin, cate putin. Ar fi trebuit sa moara altfel. Dar nu. Ea a murit pe-o strada, calcata de-o masina in timp ce ii aducea copilului laptele. Punga s-a rupt si s-a amestecat cu sangele sarat si ploaia murdara sub roata masinii.
Pe strazi se-aud cum fug nebune ambulantele si masinile de politie. Cativa betivi curiosi vin si se holbeaza la trupul femeii ce statea in mijlocul drumului. Era luminata de farurile masinilor. Trupul ii era contorsionat intr-o pozitie nefireasca, cu ochii inchisi, parca plangand.
Copilul ei... plangea.*


-am simtit nevoia sa scriu asta, azi, cand in camera mea ploua.

te iubesc. -si eu te iubesc

Si eu stiu ca iubesc ochisorii aceia pentru ca sunt negri si rade mereu cu ei.
Si eu stiu ca el se joaca mereu. Si mereu rade si cu ochii cei negri si cu gurita.
Si eu stiu ca el e un copil frumos si cuminte.
Si ma iubeste.
Chiar daca doar atunci cand isi aminteste.

Era cald. Era normal sa fie cald. Si purta in brate un bulgaras de copil frumos ce radea cu toata inimioara. Si o strangea in brate, din cauza ca bulgarasului i se facea frica.

Mi-ar placea sa fiu un bulgaras de copil frumos ce rade din toata inimioara. Mi-ar placea sa pot sa ma incolacesc de cineva ca o plantuta mica si fragila, atunci cand imi este frica, sa stiu ca acel cineva ma protejeaza de vantul rau si ploaia acida a lumii ce ne-nconjoara. Uneori.

Vreau si pot sa ma incolacesc. Am nevoie doar de-un suflet...

A, si-as vrea si un sarut!

copile-pentru ca si tu esti fericit.

sunt fericita pentru ca si tu esti fericit.
in sfarsit, dupa atata timp si-atatea suferinte si lacrimi... ti-ai gasit fericirea. ai gasit-o in lume, in soare, in ochi, in maini, in par...
te-ai metamorfozat in cineva bun.
imi place de tine asa cum esti, fericit.
ma faci si pe mine fericita.
fericirea ta nu are limite... se duce in fiecare colt al lumii si mangaie fiecare inima.
lumea e fericita pentru ca si tu esti fericit.
lumea e rotunda.
lumea e perfecta acum in ochii tai si orice problema ai avea, stii ca totul va fi bine pentru ca fericirea ta infinita acopera cerul si lumineaza pamantul.
muzica ta e molipsitoare la fel ca starea ta de beatitudine, copile, ce iubesti azi si maine si poimaine pana la sfarsitul lumii.
inima mea daca ar avea gura ar canta acelasi cantec de iubire, unita cu fericirea ta, copile.

lumina mea se cearta cu soarele.

Am stat azi o clipa si m-am uitat inapoi.
Cata suferinta...cata durere...cate lacrimi...cata ura... am simtit atunci. Cuvintele fug de mine, asa cum fug sobolanii cand se scufunda vaporul... Acum, ma gandesc destul de mult inainte de a scrie ceva. Inainte, izbucneam. Aveam idei, simteam, le puteam asterne in caractere pe blog sau le scrijeleam pe hartiile volante din caietul de matematica... In loc de cifre si formule imi scriam povestile reale, triste si fantastice. Simteam ca pot atinge toate capetele lumii si intr-un cerc eu puteam desena lumina. Eu vedeam lumea, dintr-un capat in altul... Eu simteam totul si vroiam sa-l strang in palma, iar apoi sa il imprastii in marea albastra ce apartine tuturor. Iubeam neconditionat, fara nicio asteptare reala... Imi visam visele si ma trezeam in realitatea dezamagitoare a diminetilor reci de iarna. Tanjeam dupa primavara si vara... tanjeam dupa viata si flori... Dar flori aveam si atunci... Caldura ma oboseste... Lumina de-afara se cearta cu lumina mea. Soarele ma arde uneori. Ma plezneste si-mi taie obrazul si fruntea deja incretita din cauza razelor mult prea otravite. Soarele imi incalzeste inima si pantalonii, dar daca stau prea mult in el ma imbolnaveste. E nevoie doar de un strop de soare. Pentru ca s-ar putea sa imi topeasca cristalele de zapada ce imi protejeaza sufletul. Si asa, sufletul meu sa fie supus torturii.
Sosirea luminii otravite imi incetineste creativitatea-asta daca exista ea cat de cat.
Paginile ingalbenite de soare incep sa se goleasca de cuvinte incet, incet. Daca pui o foaie scrisa pe pamant si o tii cu o piatra si o lasi acolo peste zi, vei vedea ca a doua zi, cuvintele tale au fugit. Undeva in iarba? Nu. Au disparut in neant. La fel sunt si eu. Daca ma uit in ploaia de raze... voi disparea mai repede decat ar trebui, poate, sa o fac.

azi e mai.

E prima zi din luna mai.
O copila, se trezeste, mangaiata de ideea razelor de soare. Nu le vede pentru ca fereastra e departe si acoperita.
Ziua de mai este o zi obisnuita. Se astepta la ploaie copila. "Mereu de ziua mea ploua!". E ciudat. Copila, si-a ales special prima zi din luna mai ca sa fie doar a ei. Am o zi doar a mea! Dar noaptea nu poate fi si ea doar a mea?
Fiecare zi e a mea. Fiecare zi e un alt cadou primit de sus. Fiecare zi bate in geam... Fiecare zi te trezeste zambind sau plangand si fiecare zi e luminoasa.
Fiecare noapte e a mea. Fiecare noapte e un leagan. Fiecare noapte are stele si luna... Fiecare noapte e un alt cadou de vise. Fiecare noapte e ori albastra ori neagra ori luminoasa.
Toate sunt ale tale.

Copila si-a schimbat sireturile de la pantofi.
Copila are 8 ani!
Si ii place sa faca baloane de sapun pe strada.
Desi pare ca-i mica, aceasta copila iubeste!

sireturi.

Azi, pantofii mei canta ultima simfonie cu sireturile astea.
Azi, nu va mai fi niciodata, iar maine se apropie cu pasi grabiti.
Azi fuge spre maine, speriata de ieri, pentru ca stie ca nu va mai fi niciodata acum.

Rosul si portocaliul se amesteca pe un cer negru. Fac dragoste.
Unu si sapte si poate si trei sunt cifre magice.
Primavara ciresilor japonezi se duce iar poetii raman fara inspiratia naturii virgine.
Timpul e meschin.

Iar eu ma plimb pe poteca alba de viori...

pantofii mei canta!

Cand pasesc, pantofii mei canta.
Canta simfonii de dragoste.
Pantofii mei picteaza. Nu sunt la nivelul lui Michelangelo, Picasso sau Grigorescu, dar au frumusetea lor.
Pantofii mei vorbesc. Atunci cand nu pasesc si se intalnesc cu alti pantofi incep sa discute. Despre preturi la conversi, despre cat de frig e iarna si ca prefera primavara in parcuri. De cele mai multe ori, cand pantofii mei intalnesc alte perechi, prefera sa fie de sex opus. Se simt foarte bine langa ceva model masculin. Cand sunt "ca-ntre fete", vorbesc non stop. Nu-i dor limbile, plang la povestile triste si isi imbratiseaza reciproc sireturile.
Saruturile sunt cele mai dulci. Pantofii mei se ridica usor pe varfuri, fara ca eu sa le cer asta. Ma inalta foarte mult. Cand mi-e frica, pantofii mei nu merg nicaieri. Pantofii mei sunt speciali. Sunt destul de inteligenti (IQ intre 36-39) si prietenosi.
Dar sunt cu adevarat speciali pentru ca nu se supara atunci cand ii pun pe o patura, sa se odihneasca cat eu imi afund picioarele in iarba, apa sau pamant.
Pantofii mei canta.
Pantofii mei sunt adevarati cavaleri, gentlemani, calzi si iubitori.
Pantofii mei canta curcubeie si florile si fluturii canta cu ei.
Pantofii mei fumeaza(ei, au si ei vicii). Pantofii mei fumeaza obsesiv vise si idealuri. Trag prin gauri speranta. Isi injecteaza, cand au, iubire de la borcan.
Pantofii mei si-ar dori sa fie mereu fericiti. Sa nu se strice, sa nu se rupa, sa nu se murdareasca...
Imi iubesc micile mele bucati de panza si plastic. Sunt scutierii mei artisti ce-mi poarta trupul pe cararile vietii...
Pantofii mei alearga pe strazi fierbinti si-asteapta verdele de la semafor chiar daca nu-l vad. Pantofii mei tanjesc sa vada lumea toata. Toata lumea!
Pantofii mei sunt cateodata camuflati de pantofi supradimensionati, colorati de clowni.
Pantofii mei nu sunt cu toc. Sunt drepti, cinstiti, onesti; sunt negri si miros. Dar sunt ai mei.
Am intalnit odata o pereche de pantofi batrani, deja uzati dar in fond frumosi. M-au sfatuit "Iubeste-te mai intai pe tine, inainte de-ai iubi pe ceilalti." Si azi le multumesc.
Am reusit sa-mi iubesc pantofii, iar acum pot iubi si pe altii.
Nu am uitat insa complet aventura cu manusile acelea de acum un an dar vreau sa iubesc alti pantofi. Deja am gasit o pereche.
Pantofii mei sunt filosofi. Aleg ei ce vor sa creada.
Pantofilor mei le plac brosele cu flori si fluturi.
Pantofii mei sunt magici.
Pantofii mei canta!

arhive.trenuri...

incercam sa-mi amintesc trecutul.
am cautat prin mii de arhive si sertarase... am intrebat mii de copaci si sute de dealuri... am intrebat cerul si soarele... ca sa-mi regasesc copilaria. sa-mi amintesc de persoana ce am fost candva...
din fericire, n-am gasit mare lucru si asa am renuntat sa mai caut.
am cautat in schimb acum, curcubeie si fluturi. de ce? sa-mi poata purta sufletul in lume, sa-l imparta si sa-i imbratiseze pe cei ce-i iubesc si care nu sunt atat de aproape pentru a-i strange personal in brate. mi-e atat de dor cateodata de cineva, incat mi-as dori sa am puteri magice, sa ma teleportez acolo unde sunt ei, intr-o secunda, sa pot imbratisa totul cat mai usor... sau cel putin sa am aripi sau un avion, sau bani de tren... atat doar sa pot imbratisa si saruta, macar o data...
as vrea sa am o telecomanda, sa pun pe pauza si sa dau mii de saruturi intr-o singura clipa, la nesfarsit.
mi-as dori sa nu cresc niciodata mare... chiar si cu sacrificiul de a nu putea intra intr-un club dupa zece seara. din moment ce nu as fi mare, as avea mereu o scuza pentru greselile pe care le fac si felul in care ma comport si reactionez.
simt un fel de caldura undeva in stomac. e ciudat ca mi-e si rau de la caldura aceea. am o stare de greata... nu am baut. cred ca am inghitit parfum.
nu as vrea sa cad din nou in aceasi capcana. dar cad... si cad... pentru ca in fond, imi place caldura din stomac. ma face in acelasi timp, fericita.

ploaia nu s-a oprit (atunci).

In timp ce era ocupata... A inceput.
Ploaia.
Shh... ce se aude?
Ploua!
Ploaieee!
--si a fugit afara, drept prin usa, cu sufletul plin de emotie.
De cum a iesit de sub protectia cladirii imense, s-a simtit mangaiata de mii de stropi de ploaie, lacrimi ale cerului. Paradoxal, caci soarele lumina fatada cladirii, precum si picurii ce cadeau din cer. Ploaia e divina. Astepta de undeva, poate, un curcubeu... Un curcubeu, de vise, in care erau inghesuite poate, pe o fasie de culoare si visele ei... Oh, visele ei, atat de multe si marete, unele chiar simple, toate erau increstate in fasiile curcubeului, ca niste mici bijuterii.
A inceput sa danseze.
Cu mainile intinse si capul dat pe spate, cu ochii inchisi indreptati spre cer, gata-gata sa-l imbratiseze, a inceput sa se invarta. Se invartea, se invartea, se invartea... Era legata de Univers prin acea ploaie sacra. Radea, desi era singura in ploaie. Isi simtea trupul plin de ceva esenta magica, nebuna, o fericire plina.
Si, de-odata, se opri.
La fel si ea, la fel si ploaia.
S-a indreptat spre sala, cu pasii incrucisati, mergand ondulat. Radea iar.
S-a asezat pe un scaun, cu fericirea ploii in plamani, cu apa-n par si pe camasa.
Adora ploaia si ii place sa danseze razand in ea.
Azi, a facut dragoste cu ploaia.

a aparut si a plecat.iubiri.

A aparut in viata ei atunci cand nu il astepta. A fost neprevazut, miraculos, poate spune divin. A aparut cand nu il astepta desi il asteptase de atat de mult timp. Sa vina. Pur si simplu sa vina si sa ii spuna ca vrea sa o imbratiseze si ea sa vrea sa fie imbratisata. Atunci nu stia ca il asteptase, dar acum stia asta. A venit...si a plecat. Dar a venit!

De fiecare data cand suna telefonul, tremura. De ce? Nu stiu. Pentru ca stie ca e el. Doar el poate fi. Nimeni altcineva nu ar putea, nu ar indrazni...

--tot despre, dar la persoana intai

"Cred ca il iubesc.
Cred acest lucru pentru ca tremur.
Tocmai atunci cand e el la telefon.
Ma gandesc la el si cand ma gandesc, el poate simte asta... si se gandeste si el inapoi, la mine.
Ii multumesc pentru imbratisare, pentru sarut, pentru ca mi-a imbratisat mana.
Atunci nu stiam, dar acum stiu."

un fluturas printre rafturi goale.iubiri.

A mers acolo unde lucreaza ca sa il vada . Stia ca e acolo. Nu se stie cum dar pur si simplu, in sufletul ei stia ca e acolo. A coborat din masina cu mii de zambete. Tremura. A intrat emotionata inauntru si a inceput sa il caute cu privirea. Inima ii batea, gata-gata sa ii sara din piept si sa topaie ca un iepuras printre rafturi. Si-a indreptat privirea spre locul lui, clipind rar, sa nu piarda nicio clipa din momentul revederii. Si l-a vazut. Statea cu spatele, uitandu-se la camerele video. Si ea, statea si se uita la el. Era fericita dar in acelasi timp speriata. Si el si-a intors capul si-a privit-o. Ea, a fugit printre rafturi, de teama sa nu-l sarute cu ochii. Dar se intorcea, mereu, pe-acolo, doar doar s-ar putea sa o vada el...
A zburat ca un fluturas printre rafturile goale, gandindu-se la dragostea ei neimpartasita, platonica pe care i-o purta strainului brunet cu ochelari.
Era fericita ca-l vazuse. Trecusera deja patru luni de cand nu mai intrase in acel magazin. Si nu l-a uitat...
Si s-a intamplat minunea. Cand ea se indrepta spre casa sa plateasca lucrurile, el venea pe culoar din directia opusa, inspre ea. Si ea, s-a oprit. L-a privit cum isi aranja parul si bluza in timp ce mergea. Partea aceasta ar merge de minune intr-un film romantic, un slow motion in mijlocul unui camp, fiecare cu bratele deschise alergand spre celalalt. Dar nu. Realitatea-i alta. Se uita la el si atunci cand a ajuns in dreptul ei... ea isi ascunde ochii in pamant, ingropandu-i intr-un sicriu al tacerii. Si el, nu se opreste, ci merge mai departe. Tanara, ai carei ochi stateau ascunsi, se intoarce, dezgropandu-si privirea, ii urmareste pasii. El, se intoarce, o priveste, isi ia biletul, il composteaza, se mai uita o data inapoi si pleaca. Usa s-a inchis dupa el.
Vroia sa ii faca cu mana, isi dorea enorm de mult asta, insa mana ei nu reactiona. Statea atarnand langa trupul ei, moarta. Si-a tinut privirea lipita de usa, asteptand ca el sa se intoarca. Ca in filme. Dar nu ieseau decat mosi.
In final, a plecat.
Si-ar fi dorit sa il fi privit in ochi cand a trecut pe langa ea. Sa-l sarute cu privirea si sa il mangaie cu genele. Nu stia cine e. Nici nu ii pasa. Era o statie de tramvai si ea a avut biletul potrivit pentru o calatorie in Univers dar nu l-a folosit. L-a iubit atat de mult pentru ca aparuse atunci cand avea cea mai mare nevoie de o privire calda.

de ce atunci cand tai ceapa plangi?

ceapa e defapt un pretext. plangi pentru ca te doare... ca ti-ai taiat degetul, evident!
O gagica era intr-o excursie. Nedormita de cateva ore, inghetata de frig pentru ca statuse langa o baraca cu alte doua gagici in intuneric, sperand ca de dupa vreo tufa sa sara ceva soboloncozaur gigantic sau o biata gaina, ca sa urle si sa fuga prin stufaris. Evident, trebuia facut foc pentru a praji cat mai bine slanina romaneasca, ca de! in Romania mancarea de baza e tot ce are porcu' mai bun. Adica clisa sau slanina sau slana.
Cu ce mere' bine slana? Cu ceapa bineinteles.
Si se apuca gagica sa taie ceapa, pe ceva carton cu un cutit al dracu' de ascutit. Bate putin vantul si face o figura cu capul sa-si dea din fata parul si trage cutitul cu putere. Si-i intra in carne si curge sange. Se uita la deget si rade. "M-am taiat la deget!". Repede, cu efect intarziat, sare lumea sa o panseze. In urmatoarea saptamana ea era cu degetul in pozitia OK, chiar daca nu era ok.

azi nu a mai plans de la ceapa pentru ca nu a mai avut motiv.

Dandelion.

Azi a dansat in ploaie si a ras.
Statea in curte... cu parul ud si ochelarii la fel, rotindu-se ca un titirez nebun prin picurii reci de ploaie. "Nu esti bine cu capul!"
Azi, a fost putin mai fericita.
A vorbit si a imbratisat pe toata lumea.
La un moment dat l-a imbratisat si pe el, cel care se schimba ca o papadie... "N-am mai facut asta demult...".
Imbratisarile nu sunt medicamente, sunt de-a dreptul miracole. Toata iubirea din lume o poti strange intre doua persoane, sigiland-o cu mainile. Un pupic ajuta si el.
I s-a repus sangele in miscare. Il simtea in maini si se imbratisa la un moment dat singura. Atat de putin mai fericita era azi.
Pe tramvai, statea langa un batranel ce se uita la ea cu coada ochiului. Ea se uita prin geam la iarba si surpriza! Banuti! Multi si galbeni... Papadii...
Se uita la ele despartita de "fereastra" ochelarilor si de geamul spurcat.
Le privea si iubea papadiile. Dar nu a avut curajul sa le atinga. Nu stiu exact ce inseamna asta. Pur si simplu ii era frica sa atinga florile acelea multe, de parca s-ar fi molipsit cu un fel de soare...
Azi, a fost putin mai fericita!
Poate si pentru ca minunile chiar exista si ea a fost martora uneia... Dar si pentru ca nu a fost atat de singura ca altadata.
Azi.
Ieri a fost si maine poate va fi altfel...
Azi, a fost putin mai fericita!