ultima noapte secetoasă.

Visurile. Cele mai frumoase amăgiri. Realitatea, care mă trage de picioare de fiecare dată când mă înalţ prea sus în nori, nu are nicio culoare. Adică, vezi tu, şi eu şi tu şi noi vedem culorile obişnuite: negru şi alb. Câteodată gri. Dar culorile, adevăratele culori ale curcubeului le văd doar de pe nori. Normal, privind doar sus. Acolo unde visurile mele plutesc liniştite acoperite de stelele pe care noi le vedem albe de aici de jos. Ele sunt culori, sunt visuri.
Sunt zile în care nu-mi amintesc de lucrurile care mă fac fericită. Într-o zi e un compliment, într-alta un zâmbet, în alta un suc cu prietenii, într-alta e iubirea. Pur şi simplu. Sunt zile în care nu-mi amintesc.
Mă gândesc acum că ar trebui să plâng. Un plâns serios şi sincer. Trebuie să mă eliberez de uitare şi de decepţii. Lacrimile ar trebui să mă ajute, ca atunci când îţi ceri iertare. M-aş simţi mai bine.

scuze pentru că trăiesc?

"Ştii... eu îmi îmbrac în fiecare dimineaţă rochia de scuze.
Eu îmi cer scuze zilnic pentru că trăiesc. Ştiu, e ciudat, nici eu nu înţeleg de ce fac asta. Am încercat să discut cu un psiholog dar nu prea m-a ajutat. Psihanaliza lui m-a facut să mă afund şi mai tare în traumele tinereţii mele. Nu vreau să îţi vorbesc despre ele pentru că oricum nu îţi pasă. Îţi pasă ţie vreodată de ceva? Sau de cineva? De mine? Nici măcar aşa, puţin? Nu? Ştiam asta. Nu trebuie să mă aştept la altceva din partea ta. N-am primit decât indiferenţă. Şi mă doare. Iar acum, trebuie să îmi cer scuze că trăiesc, fraiere, pentru că tu m-ai rănit. Dar nu-i nimic. Voi merge mai departe fără tine. Oricum, singură am învăţat să îmi ţin echilibrul. Mi-l strici? Nu-i nimic, îl repar!"

Îmi povestea asta prietena ei zi de zi. Defapt nu îmi spunea, ştiam eu că vrea să urle asta. Nu putea vorbi, nu putea. Nenorocitul ăla a distrus-o. Aşa puţin, pentru că n-a iubit-o, a zdrobit-o ca pe o furnicuţă... Dar ea era un fluture frumos. Tu, ştii cum e să nu fii iubit nu-i aşa? Ştii nu-i aşa? Da, şi eu ştiu, ştiam. Acum mie îmi este bine.
E trist să îţi ceri scuze pentru că trăieşti. Ar trebui doar să trăieşti.


Simt că nu m-am născut în secolul potrivit...

nimeni nu mi-a spus...

Şi am plecat grăbit spre alte locuri despre care am auzit ca erau mai bune decat aici. Aici unde e frig şi doare... Aici, unde amintirea lor încă mai pluteşte deasupra fumului greu de ţigară... Ţigara mea murdară. Eram un parazit. Eram conştient de asta. Şi totuşi le încărcam spinarea lor firavă cu greutatea mea murdară. Eram murdar. Sufletul meu era plin de ură şi invidie. Mă urâţeam cu fiecare clipă ce trecea peste umărul meu plin de zgură. Nu suportam nicio picătură de lumină să îmi atingă pleoapele învineţite. Da îmi erau învineţite... Aveam oglinzi sparte în casă şi mă priveam totuşi pe fugă în cioburile mai mari din colţuri. Mă vedeam şi începeam să plâng. Urâţenia nu se spală cu lacrimile unei fiinţe ce se căieşte şi cere iertare după atât de multă tortură. Le-am distrus vertebrele căţărându-mă pe ei. Ei nu ştiau ce-i doare... Eram eu, eu, parazitul ce trăia pe spinarea lor şi se hrănea cu visele gazdelor până când nu mai rămâneau decât nişte corpuri lipsite de viaţă. Aproape că îi ucideam, dar nu, eu nu îi lasam să scape de chin şi să se arunce în ghearele morţii... Îi lăsam cu ultimul lor fir subţire al vieţii să se legene pe lângă ei când mergeau târându-şi picioarele gri în urma lor, fără ca acesta să se rupa şi să scape într-un final de durere.
Am plecat foarte grabit spre alte locuri despre care am auzit că erau mai bune decât aici. Dar... am greşit. Drumul acela mi-e interzis, e închis pentru mine. Nimeni nu mi-a spus... Nimeni nu mi-a spus...
Şi am pornit desculţ, murdar, cu amintirea acelora pe care aproape i-am ucis. Amintirea lor înca pluteşte deasupra fumului meu murdar de ţigară.
Nimeni nu mi-a spus...

(din jurnalul unui parazit ce aproape ucide.)