nimeni nu mi-a spus...

Şi am plecat grăbit spre alte locuri despre care am auzit ca erau mai bune decat aici. Aici unde e frig şi doare... Aici, unde amintirea lor încă mai pluteşte deasupra fumului greu de ţigară... Ţigara mea murdară. Eram un parazit. Eram conştient de asta. Şi totuşi le încărcam spinarea lor firavă cu greutatea mea murdară. Eram murdar. Sufletul meu era plin de ură şi invidie. Mă urâţeam cu fiecare clipă ce trecea peste umărul meu plin de zgură. Nu suportam nicio picătură de lumină să îmi atingă pleoapele învineţite. Da îmi erau învineţite... Aveam oglinzi sparte în casă şi mă priveam totuşi pe fugă în cioburile mai mari din colţuri. Mă vedeam şi începeam să plâng. Urâţenia nu se spală cu lacrimile unei fiinţe ce se căieşte şi cere iertare după atât de multă tortură. Le-am distrus vertebrele căţărându-mă pe ei. Ei nu ştiau ce-i doare... Eram eu, eu, parazitul ce trăia pe spinarea lor şi se hrănea cu visele gazdelor până când nu mai rămâneau decât nişte corpuri lipsite de viaţă. Aproape că îi ucideam, dar nu, eu nu îi lasam să scape de chin şi să se arunce în ghearele morţii... Îi lăsam cu ultimul lor fir subţire al vieţii să se legene pe lângă ei când mergeau târându-şi picioarele gri în urma lor, fără ca acesta să se rupa şi să scape într-un final de durere.
Am plecat foarte grabit spre alte locuri despre care am auzit că erau mai bune decât aici. Dar... am greşit. Drumul acela mi-e interzis, e închis pentru mine. Nimeni nu mi-a spus... Nimeni nu mi-a spus...
Şi am pornit desculţ, murdar, cu amintirea acelora pe care aproape i-am ucis. Amintirea lor înca pluteşte deasupra fumului meu murdar de ţigară.
Nimeni nu mi-a spus...

(din jurnalul unui parazit ce aproape ucide.)