duminică, iulie 19

scuze pentru că trăiesc?

"Ştii... eu îmi îmbrac în fiecare dimineaţă rochia de scuze.
Eu îmi cer scuze zilnic pentru că trăiesc. Ştiu, e ciudat, nici eu nu înţeleg de ce fac asta. Am încercat să discut cu un psiholog dar nu prea m-a ajutat. Psihanaliza lui m-a facut să mă afund şi mai tare în traumele tinereţii mele. Nu vreau să îţi vorbesc despre ele pentru că oricum nu îţi pasă. Îţi pasă ţie vreodată de ceva? Sau de cineva? De mine? Nici măcar aşa, puţin? Nu? Ştiam asta. Nu trebuie să mă aştept la altceva din partea ta. N-am primit decât indiferenţă. Şi mă doare. Iar acum, trebuie să îmi cer scuze că trăiesc, fraiere, pentru că tu m-ai rănit. Dar nu-i nimic. Voi merge mai departe fără tine. Oricum, singură am învăţat să îmi ţin echilibrul. Mi-l strici? Nu-i nimic, îl repar!"

Îmi povestea asta prietena ei zi de zi. Defapt nu îmi spunea, ştiam eu că vrea să urle asta. Nu putea vorbi, nu putea. Nenorocitul ăla a distrus-o. Aşa puţin, pentru că n-a iubit-o, a zdrobit-o ca pe o furnicuţă... Dar ea era un fluture frumos. Tu, ştii cum e să nu fii iubit nu-i aşa? Ştii nu-i aşa? Da, şi eu ştiu, ştiam. Acum mie îmi este bine.
E trist să îţi ceri scuze pentru că trăieşti. Ar trebui doar să trăieşti.


Simt că nu m-am născut în secolul potrivit...