lămâie.

Dacă îţi bagi degetul în ochi după ce ai strâns în mână o lămâie, te ustură ochiul.
Azi mi-am băgat degetul în ochi. Să nu credeţi că sunt vreo sado-masochistă sau ceva de genul. Din greşeală. E ciudat că un "semn" de acest fel (adică deget->ochi->au!) te poate face într-un final să deschizi ochii cu adevărat. De ce? Pentru ca aerul plin de poluanţi să îţi mângâie irisul colorat şi să te facă să plângi. Prin urmare, realitatea te caută-n ochi şi bate în geamuri. O realitate caldă de vară cu ferestrele larg deschise, cu haine cât mai puţine şi cu tone de sticle goale.
Îmi place ca vara să mă gândesc la iarnă şi iarna să mă gândesc că ce bine e (câteodată) vara. Dar nu prea vară, că aşa e prea cald şi avem puţine sticle. Aberaţiile au scuze. Ba e cald, ba că e soare, ba-i prea mult vin. Nu contează. Scuza-i scuză pentru că poate.
Îmi voi da în judecată prietenii care omoară muşte. Da! Sunt hotărâtă.
Am auzit că trenurile care stau în gară, deobicei pleacă. Nu ştiu exact unde merg fiecare dar ştiu că se duc. Într-o zi când mă voi sătura de lumea asta plină de maşini, mă voi sui într-un tren care nu ştiu unde va merge şi voi merge şi eu cu el.
Mi-am amintit. Mi-am cumpărat o pânză pentru ţânţari ca să am grija de ei. Eu stau afară, ei înăuntru. Am lipit-o cu scotch de tavan. N-am găuritor de pereţi.
Lămâile ustură tare de tot!
Ar trebui să strâng în mâini mere.
Pentru că miros frumos.
E verde?

ultima noapte secetoasă.

Visurile. Cele mai frumoase amăgiri. Realitatea, care mă trage de picioare de fiecare dată când mă înalţ prea sus în nori, nu are nicio culoare. Adică, vezi tu, şi eu şi tu şi noi vedem culorile obişnuite: negru şi alb. Câteodată gri. Dar culorile, adevăratele culori ale curcubeului le văd doar de pe nori. Normal, privind doar sus. Acolo unde visurile mele plutesc liniştite acoperite de stelele pe care noi le vedem albe de aici de jos. Ele sunt culori, sunt visuri.
Sunt zile în care nu-mi amintesc de lucrurile care mă fac fericită. Într-o zi e un compliment, într-alta un zâmbet, în alta un suc cu prietenii, într-alta e iubirea. Pur şi simplu. Sunt zile în care nu-mi amintesc.
Mă gândesc acum că ar trebui să plâng. Un plâns serios şi sincer. Trebuie să mă eliberez de uitare şi de decepţii. Lacrimile ar trebui să mă ajute, ca atunci când îţi ceri iertare. M-aş simţi mai bine.

scuze pentru că trăiesc?

"Ştii... eu îmi îmbrac în fiecare dimineaţă rochia de scuze.
Eu îmi cer scuze zilnic pentru că trăiesc. Ştiu, e ciudat, nici eu nu înţeleg de ce fac asta. Am încercat să discut cu un psiholog dar nu prea m-a ajutat. Psihanaliza lui m-a facut să mă afund şi mai tare în traumele tinereţii mele. Nu vreau să îţi vorbesc despre ele pentru că oricum nu îţi pasă. Îţi pasă ţie vreodată de ceva? Sau de cineva? De mine? Nici măcar aşa, puţin? Nu? Ştiam asta. Nu trebuie să mă aştept la altceva din partea ta. N-am primit decât indiferenţă. Şi mă doare. Iar acum, trebuie să îmi cer scuze că trăiesc, fraiere, pentru că tu m-ai rănit. Dar nu-i nimic. Voi merge mai departe fără tine. Oricum, singură am învăţat să îmi ţin echilibrul. Mi-l strici? Nu-i nimic, îl repar!"

Îmi povestea asta prietena ei zi de zi. Defapt nu îmi spunea, ştiam eu că vrea să urle asta. Nu putea vorbi, nu putea. Nenorocitul ăla a distrus-o. Aşa puţin, pentru că n-a iubit-o, a zdrobit-o ca pe o furnicuţă... Dar ea era un fluture frumos. Tu, ştii cum e să nu fii iubit nu-i aşa? Ştii nu-i aşa? Da, şi eu ştiu, ştiam. Acum mie îmi este bine.
E trist să îţi ceri scuze pentru că trăieşti. Ar trebui doar să trăieşti.


Simt că nu m-am născut în secolul potrivit...

nimeni nu mi-a spus...

Şi am plecat grăbit spre alte locuri despre care am auzit ca erau mai bune decat aici. Aici unde e frig şi doare... Aici, unde amintirea lor încă mai pluteşte deasupra fumului greu de ţigară... Ţigara mea murdară. Eram un parazit. Eram conştient de asta. Şi totuşi le încărcam spinarea lor firavă cu greutatea mea murdară. Eram murdar. Sufletul meu era plin de ură şi invidie. Mă urâţeam cu fiecare clipă ce trecea peste umărul meu plin de zgură. Nu suportam nicio picătură de lumină să îmi atingă pleoapele învineţite. Da îmi erau învineţite... Aveam oglinzi sparte în casă şi mă priveam totuşi pe fugă în cioburile mai mari din colţuri. Mă vedeam şi începeam să plâng. Urâţenia nu se spală cu lacrimile unei fiinţe ce se căieşte şi cere iertare după atât de multă tortură. Le-am distrus vertebrele căţărându-mă pe ei. Ei nu ştiau ce-i doare... Eram eu, eu, parazitul ce trăia pe spinarea lor şi se hrănea cu visele gazdelor până când nu mai rămâneau decât nişte corpuri lipsite de viaţă. Aproape că îi ucideam, dar nu, eu nu îi lasam să scape de chin şi să se arunce în ghearele morţii... Îi lăsam cu ultimul lor fir subţire al vieţii să se legene pe lângă ei când mergeau târându-şi picioarele gri în urma lor, fără ca acesta să se rupa şi să scape într-un final de durere.
Am plecat foarte grabit spre alte locuri despre care am auzit că erau mai bune decât aici. Dar... am greşit. Drumul acela mi-e interzis, e închis pentru mine. Nimeni nu mi-a spus... Nimeni nu mi-a spus...
Şi am pornit desculţ, murdar, cu amintirea acelora pe care aproape i-am ucis. Amintirea lor înca pluteşte deasupra fumului meu murdar de ţigară.
Nimeni nu mi-a spus...

(din jurnalul unui parazit ce aproape ucide.)

nori deasupra mării.

Albastru colorat, nemărginit şi pur. Se întinde sub un alt cer albastru şi senin, amestecat în culori de galben şi lumini. Un drum pietruit ce se afundă-n mare, uşor, camuflându-şi marginile colţuroase în apa rece şi sclipitoare. Şi vântul cald bate deasupra nisipului murdar şi plin de scoici şi acoperă drumul apei care întră-n marea noastră. Desculţă, se chinuie să calce pietrele fierbinţi. Şi marea loveşte stâncile aruncând mii de stropi verzi şi albaştri, răcorind fruntea arsă a pietrelor. Picioarele ei albe sunt umezite de valurile azurii în timp ce ea, sare de pe un picior pe altul pe calea apei. Se întoarce, se învârte şi aşteaptă. Rochia albă flutură liberă în urma ei, la fel ca buclele ei arămii în adierea vântului sărat. Aleargă şi se aude cum zâmbeşte. Se uită la apa curată şi la animăluţele de mare. Se apleacă cu mâinile la spate, afundându-şi nasul în apa limpede din faţa ei. Vede un rac. Se aude din nou cum zâmbeşte cu poftă. Se îndreaptă în paşi de dans spre capătul drumului de piatră ce se ascunde în apă, invitând-o să se arunce în larg. Se întoarce şi soarele cald al după-amiezii îi colorează obrajii pufoşi, ghemuiţi într-un zâmbet. Ea mereu zâmbeşte. Ea mereu râde. Ea... nu vorbeşte. Şi îşi miceşte ochii, pentru ca iubitul ei soare să nu îi invadeze cămăruţa de vedere.
Vântul sărat îi aluneca prin plete. Se hotarăşte să îl mai aştepte. Se-aşează într-un scaun de piatră şi începe să cânte. Fluiera note dulci, ce se lăsau purtate pe bucăţi de adieri de vânt până la urechea lui. El... nu auzea. Fata albă zâmbea pentru ca el sa o audă.
În jurul lui erau oameni ce se plimbau doi câte doi pe ţărm. Era singurul singur. Ştia că ea îl aşteaptă undeva în marea albastră pe care o vedea, dar pe care nu o auzea. Îi plăcea să îşi asculte iubita cântând. Şi el, la fel, mergea desculţ. Îl ardeau tălpile de la pământul ce fierbea sub fiecare pas al său... Ca să ajungă la ea, trebuia să coboare pe nori. Pe norii pufosi şi albi şi răcoroşi. Şi el, i-a adus ploaia.
S-au întalnit în ploaie pe un nor deasupra mării albastre nemarginite, colorate.
Ea nu vorbea. El nu auzea.
S-au îmbrăţişat şi marea i-a îmbrăţisat pe ei.
S-au sărutat şi marea i-a sărutat şi ea...
Ei, se iubeau pe malul mării.

plutire.

Ieri am vazut copii în formol.
Am intrat într-o sala albă, plină cu mobilă şi alte lucruri inutile. Ca atunci când te muţi.
Pe una din mesele prăfuite, în două vase-borcan, pluteau trei corpuri micuţe de copii.
În primul era o fetiţă. Am numit-o Ana. Avea în cap un fel de tumoră. Lichidul era prea puţin în vas şi felul în care i se vedea creştetul, altfel decât corpul înmuiat în formol, o făcea de-a dreptul sinistră. Avea guriţa deschisă şi umerii ridicaţi. Dar asta nu conta. Mă gandeam cum de ajunsese acolo. În celalalt vas erau doi (băieţi cred), de-asemenea plutind şi ei. Vasele erau aşezate lângă o fereastră vopsită ca să nu se vadă. Lumina ce patrundea prin sticla recipientului şi a lichidului, dădea o culoare galbuie, ciudată formolului. Pielea fătului era strânsă şi semăna a plastic. Fără viaţă. Am fost puţin speriată de acea imagine.
Îmi pare rău pentru vieţile lor ce ar fi putut fi, poate, frumoase.
Când am văzut prima dată imaginea, m-am oprit şi am privit-o destul de multă vreme. Era altfel decât animalele de la şcoală- îmi cer scuze pentru comparaţie. Am tras aer adânc în piept şi am continuat să privesc.
Mi-e destul de greu să explic ce am simţit. Nici nu sunt sigură dacă am simţit ceva. Nu înseamnă ca sunt nesimţită. Pur şi simplu acea imagine nu ma lega de nimic din trecutul sau prezentul meu.
Totuşi, e teribil să ajungi să pluteşti în formol...

dialog absurd cu pinguini.

1: -Nu ştiu dacă înţelegi.
2: -Pur şi simplu, nu îmi dau seama.
1: -Totuşi, acum înţelegi?
2: - ...
1: -Nici acum?
2: - ...
1: -Dar nu ţi-am explicat, nu o dată, ci de mai multe ori?
2: - ...
1: -Tu, chiar nu înţelegi?!
2: - ...
1: -M-am săturat. Nu te mai iubesc!
2: -Nu mă mai iubeşti?
1: -Nu.
2: -De ce?
1: - ...



Ce se întâmplă atunci când unul din ei nu mai iubeşte?
Celălalt suferă o viaţă întreagă? Sau dimpotrivă, trece cu uşurinţă peste moment?

Era o dată o ţara a pinguinilor. Nu, nu era Polul Nord, nici Polul Sud. Era ţara pinguinilor.
Şi în această ţară trăia o pereche de pinguini. În general, după ce pinguinii şi-au găsit un partener sau parteneră, pinguinii rămân împreună ani de zile, chiar toata viaţa- atâta timp cât au pui. Şi pinguinii aceştia trăiau fericiţi.
Dar într-o zi, ceva s-a întâmplat. Nu se ştie exact ce, poate că nu au mai putut avea pui sau ce ştiu eu... S-au despărţit. Ceva absolut anormal pentru nişte pinguini ca ei.
Oare ce s-o fi întâmplat cu ei?

duminica, 7 iunie 2009 ora 20:21

sunt o sentimentalista .

duminica, 7 iunie 2009
ora 20:21

Din stanga venea cu viteza un "bolid" albastru. Defapt, era o Dacie 1310 veche si aproape ruginita, de ma mir cum ii mai pornise motorul pentru o asemenea calatorie pe strazile orasului.

Stateam pe locul din stanga al unei masini rosii [tot D(r)acie da' mai noua], pe bancheta din spate, in spatele taximetristului (ulterior am aflat ca NU e cel mai potrivit loc de stat in masina!). Ne-a izbit cu putere botul "gigantului" albastru, penetrand violent laterala masinii in care ma aflam.
Dupa lovitura, cat si in timpul coliziunii eram constienta, dar acum nu-mi amintesc exact ce s-a intamplat. Nu stiu daca era verde sau nu semaforul, sau daca mai erau masini in jur.
Soferul de taxi m-a intrebat daca ma simt bine. Ma durea putin capul asa ca a chemat SMURD-ul si apoi Politia.
Incercam sa dau de parintii mei care nu erau in localitate. Nu vroiam sa ii sperii, dar era mai bine sa stie ce am patit, pentru ca incepeau sa rasara intrebari din toate partile: "Ce te doare?", "Ai fost constienta?".
-ninoo ninoo-
Se-auzeau sirenele ambulantei rosii ce venea repede la locul accidentului. Atunci vorbeam cu mama si a venit un doctor batran la mine, ce mi-a zis: "Nu e politicos sa vorbesti la telefon cand cineva incearca sa te ajute!" si m-a dus in ambulanta. Nu mai fusesem niciodata cu ambulanta.
Inauntru era un pat pe mijloc si doua scaune pe lateral. Asistenta m-a asezat pe un scaun si mi-a cerut datele si numarul de telefon. La fel a facut si politistul, care dupa cate imi amintesc era foarte dragut. Doctorul a urcat pe bancheta din fata a ambulantei si eu am ramas in spate cu asistenta cu parul rosu. S-au pornit sirenele, in semn de urgenta si am luat drumul Spitalului Judetean. Pe tot drumul am revazut ce s-a intamplat si treptat mi se forma in minte o idee pentru un nou roman inspirat din accident. Aveam intiparit pe fata un zambet: "Hii merg cu ambulanta!". Defapt, faceam pipi pe mine. De la asta incepuse defapt, totul.
Eram ametita si ma gandeam apoi la interogari si la fobia mea de spital. "Spitalofobie"? Exista asa ceva? Si daca nu e, eu sunt sigura ca am!
Faceam pipi pe mine. De-asta am luat taxiul.

aceasi zi
ora 20:59

Eram de cateva minute in spital si cum nu aveam nimic grav, am fost lasata sa astept... Stateam intinsa langa un frigider intr-un dreptunghi delimitat de perdele verzi. De-asupra mea stralucea un patrat cu neoane. Ca in filmele americane, am inchis ochii si i-am deschis incet, incet si vedeam patratul cu neoane printre gene. Interesanta senzatie!
Ma aflam la parter sectia URGENTE (non-urgente). In jurul dreptungiului meu non-urgent, se aflau altele mai urgente. Am auzit de multe ori psudonimul "Bunicul". Nu, nu e ceva spion secret sau ceva care se termina in 007. Bunicul avea probleme cu prostata. O alta fata venise aici dupa ce lesinase. Zicea ca ii e somn si nu stia de ce. Venise pentru inmormantarea tatalui ei. Mai era si o Bunicuta cu probleme cardiace si multi oameni ce veneau si plecau.
Erau multe discutii in aer. Toate medicale. O asistenta se plangea ca are colici si altele vorbeau despre un tanar care suferise un accident si acum era in Bucuresti.
Nu iti aloci foarte mult timp sa te gandesti la cate mii de probleme au oamenii. Cate boli si afectiuni ce ii poarta in fiecare zi pe la urgente, incercand sa isi lungeasca cu macar un an, doi viata.
La patul meu l-am revazut pe doctorul zambaret de pe ambulanta. Semna ceva hartogarii. A venit la mine sa ma intrebe cum ma simt. Eu radeam. Mi-a vazut aparatul si a inceput sa rada. A facut misto ca-i stirb, cu dintii la reparat si ca eu imi indrept dintii. A ras tare. Apoi m-a salutat si a plecat.
O batrana asistenta imbracata in alb s-a apropiat de mine. M-a intrebat cum ma numesc si i-am raspuns. Desi batrana, avea niste trasaturi frumoase. Avea parul alb prins la spate. Ochii, gura, nasul toate mici si pe fata mii de linii fine si mai putin fine.
Parea ingrijorata, si capul si-l misca in stanga si in dreapta in semn de dezabrobare, tinandu-si ochelarii roz cu mana dreapta sprijiniti de barbie. "Parca sunt nebuni. Sanatate!". I-am multumit si mi-am afundat din nou privirea in tavanul alb, calatorind pe taramnul senzatiilor si sentimentelor mele.
Apoi a venit mama. Ma durea capul destul de tare si durerea se plimba din stanga in dreapta si invers. Am ramas din nou singura cu mine. Am fost dusa apoi la Radiografie unde o doctorita frumoasa mi-a facut patru filme. Si ea m-am intrebat despre cele petrecute. Eram putin derutata si confuza. Durerea aparea si disparea. M-am reintors pe patul meu din dreptunghiul verde unde am asteptat rezultatele.
Stateam, privind in gol cand a venit un politist sa imi puna cateva intrebari. Nu pot decide cine e vinovatul sau nevinovatul cand nu sunt sigura de ceea ce stiu.
Pur si simplu nu stiu ce s-a intamplat.
Eu defapt, vroiam sa fac pipi...

culorile zambetelor din luna magica.

Mi-a luat ceva vreme pana cand sa ma hotarasc daca...
Magia unui zambet in ultimele zile din mai, intr-o casa de batrani. O duzina de clovni colorati si galagiosi, unii mai fericiti altii mai putin. De ce un asa amestec de stari sufletesti intre clovni? Pentru ca oricat de colorata si zambareata e masca pe care o poarta o persoana ca si clovn, nu poate ascunde in totalitate cine este cu adevarat, cu toate grijile si preocuparile ei.
Dupa o zi ploioasa si plina de ghinion, dar cu momente de fericire pline de decibeli, decibeli care parca se certau cu picurii de apa ce ne bateau in fereastra microbusului, ne-am adunat hainele si perucile si culorile, ne-am inarmat cu baloane si zambete si am tinut un moment de curcubeu si la final de soare.
Multumirea batraneilor, puternic impresionati de atata culoare si ras, a fost cel mai frumos cadou pe care l-am fi putut primi din partea publicului. Aplauze, aplauze!
Multumim!
Sunt un clovn si stiu ca-mi place.
Si flori si soare si zambete si curcubeie si fericire si momente de prietenie si muzica si imbratisari si baloane modelate si-un tort magic si-un bucatar iscusit si-un inotator profesionist si-un ajutor de bucatar sef si-un hot haios si-un crainic tv vorbaret si-o asistenta atenta si-un magician talentat si o Steluta fermecatoare si-o papusa stricata si-un papusar instalator si doi copii cuminti si tot ce vrei si oameni ce ajuta alti oameni si glume si concursuri cu dinozauri.
Asa-s zilele de magie intr-o ceata de clovni, intr-o masina colorata.
Ador clovnii.
Oare ei adora papusa stricata?