Boggie a murit sau cântec de moarte.

Au trecut deja câteva zile de la moartea lui Boggie. Cred că fugise defapt. Am vazut-o cum îşi făcea bagajele pe ascuns. Cred că nu mă mai iubea.
Ştiu, te-ai aştepta să răbufnesc în plâns, să mă exteriorizez în vreun fel, să bat pe cineva... Dar nu, ştiu că e mai bine să-mi amintesc de ea, aşa frumoasă cum era când se plimba pe mâna mea.

Azi am făcut ceva rău. Am inundat bucătăria.


Simt că vine toamna cu adevărat. Trebuie să mă acopăr încet, încet. Îmi place toamna pentru că e rece. Îmi place frigul pentru că mă doare. Pentru că mă face să simt mai mult, nu mă ameţeşte ca vara extrem de fierbinte. Acum, pot să încep să visez cu ochii deschişi la zile mai bune. La mai puţine probleme. La iubiri. Vara e prea caldă. Toamna e perfectă, dacă vrei să-ţi fie mai bine te lipeşti de o persoană, o îmbrăţişezi şi te aprinzi uşor. Mie îmi este foarte bine aşa. Dacă mi-au îngheţat buzele, sărut. Dacă mâinile-mi sunt reci, le pun la pieptul lui şi se încălzesc imediat.

Azi, este cu adevărat o zi importantă -
Ca să supravieţuieşti iernii, trebuie pur şi simplu să iubeşti.

un fel de rămas bun. alt început.

Stăteam în timpul orei cu ochii lipiţi de ceas. Priveam cum se scurg încet secundele în încăpere. Un cântec de dragoste mergea la nesfârşit în mintea mea. Auzeam ca prin vis vocea profesoarei de fizică. Mişcări circulare? Pluteam în altă lume... Sufletul mi-era uşor. Mi-e atât de dor...de-ai şti...cât mi-e de dor...

Boggie trăieşte încă. Cred că ma aşteaptă. Sper că a mâncat tot. Stă în pahar. O voi scoate la plimbare când ajung la ea. O duc pe balcon. Îi place acolo. Azi, e ziua ei. E mare, are 3 zile deja. E fericită.

Timpul fuge de noi? Sau nu ştim noi măsura bine timpul?
Timpul meu îl măsor în iubire. În fiecare zi iubesc. În fiecare zi mă indrăgostesc mai mult.
Cuvinte frumoase: zâmbet.
Sunt plină de culori. Aşa e când iubeşti? Eşti colorată?
Cuvinte frumoase:pat de flori.
Cuvinte frumoase:prieteni.

Nu-mi vine să cred că pleci... Cu cine voi mai vorbi? Cu cine voi mai ieşi la plimbare, la suc, la poveşti? De ce trebuie să creşti? Şti că atunci când un puişor creşte, trebuie să plece, trebuie să facă loc celui mai mic. Eu...eu...eu nu vreau ca surioara mea să crească mare... Vreau să rămâi sau vreau să-ţi fie bine?
Vreau să-ţi fie bine. Mai ales acum - ştii tu de ce :D.
Îmi va fi dor de tine, Monitzyco' >:D<
"mai trec pe la voi, poate marţi, poate joi
poate peste un an sau poate doi..."

parfum.

De fiecare dată când trece cineva pe lângă mine închid ochii şi inspir. Când un om trece pe stradă, lasă în urma lui un strop din parfumul său.
Îmi place să miros oamenii care trec pe lângă mine. Iar dacă nu trec ei, merg eu spre ei.
Azi am simţit zeci de parfumuri şi mirosuri. De la transpiraţie, la săpun, până la parfumuri scumpe şi ieftine. Fiecare bărbat, femeie, tânăr sau bătrân au lăsat în urmă o bucată din ei, pe care eu am simţit-o. Îţi pot spune foarte multe lucruri despre o persoană pe care doar am mirosit-o. Am mirosit azi sportivi, bătrâni, fete cu parfumuri dulci. Am mirosit o fumătoare şi un tânăr ce mirosea a săpun.
Când trece cineva pe lângă mine închid ochii, strâng genele şi pentru o clipă intru în lumea celui ce-mi deschide, fără să ştie, uşa. Înainte de a-şi lăsa parfumul pe nasul meu, îi studiez pe cei care se arată în faţa mea. Prin geamul meu de sticlă văd oameni. Câteodată parfumul pe care-l simt după ce văd persoana, mă dezamăgeşte. Alteori este exact ce mă aşteptam sau poate chiar mă impresionează.
Nu sunt Grenouille. Nu vreau să ştiu cum pot păstra mirosul. Îl păstrez pentru o clipă ca apoi să-l înapoiez universului. Să se amestece cu aerul ce-l respir.
Îmi simt acum propriul parfum. E atât de dulce încât mă sufocă. Dar îmi place starea care mi-o transmite.
Eu, când merg pe stradă miros oamenii care trec pe lângă mine.

covor de iarbă.

Oglinzile adăpostesc lumina în ele. Razele inundă camera ameţită de praf şi prafuri grele, împrăştiate pe podea. Covorul e de iarbă verde plină de flori de câmp. Deasupra firelor de iarbă planează albine şi fluturi multicolori. Un copac înalt, decojit, străjuieşte încăperea mică, de zahăr. Stau întinsă în iarbă. Cu ochii închişi, îmi plimb mâinile deasupra covorului verde. Mâna mi se împleteşte în lungimea lor. Îmi afund mâna între ele si le rup. Mirosul crud al ierbii îmi învăluie rapid simţurile. Trag aer adânc în piept şi mă ghemuiesc ca-n burta mamei. Mă rostogolesc cu ochii închişi şi acum îmi ţin respiraţia...
O secundă, două, trei...
Îmi amintesc de munte. Iau amintirea şi o înrămez. Mă uit la imagine şi simt prăpastia din faţa mea. Cu mâinile întinse, simt aerul ce-mi atinge faţa. Uit ce e în urma mea şi privesc doar minunea golului de sub mine cu ochii sufletului. Văd munţii. Fac un pas...
Cad din amintirea mea. Mă trezesc din nou pe covorul meu de iarbă. Mâinile mi s-au desprins din încleştare. Zâmbesc şi plec.
Vreau să plutesc pe nori de iubire...

lămâie.

Dacă îţi bagi degetul în ochi după ce ai strâns în mână o lămâie, te ustură ochiul.
Azi mi-am băgat degetul în ochi. Să nu credeţi că sunt vreo sado-masochistă sau ceva de genul. Din greşeală. E ciudat că un "semn" de acest fel (adică deget->ochi->au!) te poate face într-un final să deschizi ochii cu adevărat. De ce? Pentru ca aerul plin de poluanţi să îţi mângâie irisul colorat şi să te facă să plângi. Prin urmare, realitatea te caută-n ochi şi bate în geamuri. O realitate caldă de vară cu ferestrele larg deschise, cu haine cât mai puţine şi cu tone de sticle goale.
Îmi place ca vara să mă gândesc la iarnă şi iarna să mă gândesc că ce bine e (câteodată) vara. Dar nu prea vară, că aşa e prea cald şi avem puţine sticle. Aberaţiile au scuze. Ba e cald, ba că e soare, ba-i prea mult vin. Nu contează. Scuza-i scuză pentru că poate.
Îmi voi da în judecată prietenii care omoară muşte. Da! Sunt hotărâtă.
Am auzit că trenurile care stau în gară, deobicei pleacă. Nu ştiu exact unde merg fiecare dar ştiu că se duc. Într-o zi când mă voi sătura de lumea asta plină de maşini, mă voi sui într-un tren care nu ştiu unde va merge şi voi merge şi eu cu el.
Mi-am amintit. Mi-am cumpărat o pânză pentru ţânţari ca să am grija de ei. Eu stau afară, ei înăuntru. Am lipit-o cu scotch de tavan. N-am găuritor de pereţi.
Lămâile ustură tare de tot!
Ar trebui să strâng în mâini mere.
Pentru că miros frumos.
E verde?

ultima noapte secetoasă.

Visurile. Cele mai frumoase amăgiri. Realitatea, care mă trage de picioare de fiecare dată când mă înalţ prea sus în nori, nu are nicio culoare. Adică, vezi tu, şi eu şi tu şi noi vedem culorile obişnuite: negru şi alb. Câteodată gri. Dar culorile, adevăratele culori ale curcubeului le văd doar de pe nori. Normal, privind doar sus. Acolo unde visurile mele plutesc liniştite acoperite de stelele pe care noi le vedem albe de aici de jos. Ele sunt culori, sunt visuri.
Sunt zile în care nu-mi amintesc de lucrurile care mă fac fericită. Într-o zi e un compliment, într-alta un zâmbet, în alta un suc cu prietenii, într-alta e iubirea. Pur şi simplu. Sunt zile în care nu-mi amintesc.
Mă gândesc acum că ar trebui să plâng. Un plâns serios şi sincer. Trebuie să mă eliberez de uitare şi de decepţii. Lacrimile ar trebui să mă ajute, ca atunci când îţi ceri iertare. M-aş simţi mai bine.

scuze pentru că trăiesc?

"Ştii... eu îmi îmbrac în fiecare dimineaţă rochia de scuze.
Eu îmi cer scuze zilnic pentru că trăiesc. Ştiu, e ciudat, nici eu nu înţeleg de ce fac asta. Am încercat să discut cu un psiholog dar nu prea m-a ajutat. Psihanaliza lui m-a facut să mă afund şi mai tare în traumele tinereţii mele. Nu vreau să îţi vorbesc despre ele pentru că oricum nu îţi pasă. Îţi pasă ţie vreodată de ceva? Sau de cineva? De mine? Nici măcar aşa, puţin? Nu? Ştiam asta. Nu trebuie să mă aştept la altceva din partea ta. N-am primit decât indiferenţă. Şi mă doare. Iar acum, trebuie să îmi cer scuze că trăiesc, fraiere, pentru că tu m-ai rănit. Dar nu-i nimic. Voi merge mai departe fără tine. Oricum, singură am învăţat să îmi ţin echilibrul. Mi-l strici? Nu-i nimic, îl repar!"

Îmi povestea asta prietena ei zi de zi. Defapt nu îmi spunea, ştiam eu că vrea să urle asta. Nu putea vorbi, nu putea. Nenorocitul ăla a distrus-o. Aşa puţin, pentru că n-a iubit-o, a zdrobit-o ca pe o furnicuţă... Dar ea era un fluture frumos. Tu, ştii cum e să nu fii iubit nu-i aşa? Ştii nu-i aşa? Da, şi eu ştiu, ştiam. Acum mie îmi este bine.
E trist să îţi ceri scuze pentru că trăieşti. Ar trebui doar să trăieşti.


Simt că nu m-am născut în secolul potrivit...

nimeni nu mi-a spus...

Şi am plecat grăbit spre alte locuri despre care am auzit ca erau mai bune decat aici. Aici unde e frig şi doare... Aici, unde amintirea lor încă mai pluteşte deasupra fumului greu de ţigară... Ţigara mea murdară. Eram un parazit. Eram conştient de asta. Şi totuşi le încărcam spinarea lor firavă cu greutatea mea murdară. Eram murdar. Sufletul meu era plin de ură şi invidie. Mă urâţeam cu fiecare clipă ce trecea peste umărul meu plin de zgură. Nu suportam nicio picătură de lumină să îmi atingă pleoapele învineţite. Da îmi erau învineţite... Aveam oglinzi sparte în casă şi mă priveam totuşi pe fugă în cioburile mai mari din colţuri. Mă vedeam şi începeam să plâng. Urâţenia nu se spală cu lacrimile unei fiinţe ce se căieşte şi cere iertare după atât de multă tortură. Le-am distrus vertebrele căţărându-mă pe ei. Ei nu ştiau ce-i doare... Eram eu, eu, parazitul ce trăia pe spinarea lor şi se hrănea cu visele gazdelor până când nu mai rămâneau decât nişte corpuri lipsite de viaţă. Aproape că îi ucideam, dar nu, eu nu îi lasam să scape de chin şi să se arunce în ghearele morţii... Îi lăsam cu ultimul lor fir subţire al vieţii să se legene pe lângă ei când mergeau târându-şi picioarele gri în urma lor, fără ca acesta să se rupa şi să scape într-un final de durere.
Am plecat foarte grabit spre alte locuri despre care am auzit că erau mai bune decât aici. Dar... am greşit. Drumul acela mi-e interzis, e închis pentru mine. Nimeni nu mi-a spus... Nimeni nu mi-a spus...
Şi am pornit desculţ, murdar, cu amintirea acelora pe care aproape i-am ucis. Amintirea lor înca pluteşte deasupra fumului meu murdar de ţigară.
Nimeni nu mi-a spus...

(din jurnalul unui parazit ce aproape ucide.)

nori deasupra mării.

Albastru colorat, nemărginit şi pur. Se întinde sub un alt cer albastru şi senin, amestecat în culori de galben şi lumini. Un drum pietruit ce se afundă-n mare, uşor, camuflându-şi marginile colţuroase în apa rece şi sclipitoare. Şi vântul cald bate deasupra nisipului murdar şi plin de scoici şi acoperă drumul apei care întră-n marea noastră. Desculţă, se chinuie să calce pietrele fierbinţi. Şi marea loveşte stâncile aruncând mii de stropi verzi şi albaştri, răcorind fruntea arsă a pietrelor. Picioarele ei albe sunt umezite de valurile azurii în timp ce ea, sare de pe un picior pe altul pe calea apei. Se întoarce, se învârte şi aşteaptă. Rochia albă flutură liberă în urma ei, la fel ca buclele ei arămii în adierea vântului sărat. Aleargă şi se aude cum zâmbeşte. Se uită la apa curată şi la animăluţele de mare. Se apleacă cu mâinile la spate, afundându-şi nasul în apa limpede din faţa ei. Vede un rac. Se aude din nou cum zâmbeşte cu poftă. Se îndreaptă în paşi de dans spre capătul drumului de piatră ce se ascunde în apă, invitând-o să se arunce în larg. Se întoarce şi soarele cald al după-amiezii îi colorează obrajii pufoşi, ghemuiţi într-un zâmbet. Ea mereu zâmbeşte. Ea mereu râde. Ea... nu vorbeşte. Şi îşi miceşte ochii, pentru ca iubitul ei soare să nu îi invadeze cămăruţa de vedere.
Vântul sărat îi aluneca prin plete. Se hotarăşte să îl mai aştepte. Se-aşează într-un scaun de piatră şi începe să cânte. Fluiera note dulci, ce se lăsau purtate pe bucăţi de adieri de vânt până la urechea lui. El... nu auzea. Fata albă zâmbea pentru ca el sa o audă.
În jurul lui erau oameni ce se plimbau doi câte doi pe ţărm. Era singurul singur. Ştia că ea îl aşteaptă undeva în marea albastră pe care o vedea, dar pe care nu o auzea. Îi plăcea să îşi asculte iubita cântând. Şi el, la fel, mergea desculţ. Îl ardeau tălpile de la pământul ce fierbea sub fiecare pas al său... Ca să ajungă la ea, trebuia să coboare pe nori. Pe norii pufosi şi albi şi răcoroşi. Şi el, i-a adus ploaia.
S-au întalnit în ploaie pe un nor deasupra mării albastre nemarginite, colorate.
Ea nu vorbea. El nu auzea.
S-au îmbrăţişat şi marea i-a îmbrăţisat pe ei.
S-au sărutat şi marea i-a sărutat şi ea...
Ei, se iubeau pe malul mării.