sunt o fata fara nume(gand despre lumea mea 2)

Cand ma plimbam in curtea spitalului, am dat peste un doctor. Imi uitasem bastonul in camera si ma plimbam hai-hui pe-acolo, nestiind daca e cineva in jurul meu. Noi cei care eram speciali, nu ne suparam daca ne atingeam. Ne intelegeam.
Si l-am lovit pe doctor(am aflat dupa ca se ocupa cu asta). Un doctor de suflete. Sau psiholog.
Mi-am cerut scuze si el m-a ajutat sa ma ridic. M-a tinut de mana, si nu s-a miscat. Nu stiam ce se intampla. Si-a luat mana inapoi si m-a intrebat cum ma numesc... Eu n-aveam nume. Aveam, dar stiam ca nu imi apartine. Simteam ca nu imi apartine. Ca nu ma defineste, ca nu poate exprima cu adevarat ceea ce eram eu. Mi se zice Cora. De ce? Nu stiu. Dar sunt sigura ca nu era acela numele meu...

banal inseamna obisnuit?

de ce mereu lucrurile banale ni se par extraordinare? sau de ce fiecare lucru pe care il descopera un om de-a lungul vietii a fost deja descoperit inainte si a devenit un lucru banal? de ce atunci cand esti pentru prima data ranit in dragoste lumea e nepasatoare la suferinta ta imensa zicand "si eu am patit la fel, vei trece peste!". de ce suferinta fiecaruia e importanta doar pentru el. de ce nu ii pasa lumii de mine? de ce suntem egocentristi? de ce suntem ambitiosi si indiferenti? de ce toate momentele din viata ta sunt chestii banale pentru ceilalti iar pentru tine mari descoperiri, de genul: wow pamantul e rotund...
de ce uitam mereu lucrurile care ne-au modelat? de ce uitam cat de mult l-am iubit pe iubitul vietii noastre? de ce ne distrugem dreptul la fericire? si-apoi... ce-i fericirea asta? fericire... sa fii fericit e o utopie. un ideal mult prea inalt de atins. cand suntem fericiti uitam cat am suferit, si apoi dam cu capul de nori si ne doare si cadem in gol si nimeni nu ne prinde pentru ca nimanui nu-i pasa ca noi am esuat. si apoi sa iti mai aduni puteri ca sa te ridici din nou, pentru ca sa te pregatesti pentru noua cazatura... si tot asa un cerc infinit. un cerc de durere si uitare. sa fim ca niste bebelusi ce se ridica in picioare si pornesc spre un drum plin de suferinta nestiind ca pe drum vor da de atat de multe pietre incat nu vor mai stii cum sa le ocoleasca. imi doresc sa fiu un bebelus, ca atunci cand cad sa ma ridice mama sau sa ma duca in brate peste fluvii si sa sara prapastiile. acum nimeni nu sare deodata cu mine.
copii cresc si devin incet incet adulti. descopera pentru prima data chestiile deja descoperite. "nimic nou sub soare!" pentru mine e! si ma doare sa aflu ca raspunsul la intrebarea mea existentiala deja a fost gasit si eu trebuie sa accept ca nu sunt chiar atat de unica... si ca il pot face unic imbracandu-l in cuvinte si matasuri ca sa para nou si frumos... ca un apartament de bloc proaspat renovat. o cutie de chibrite cu alta denumire...
sinceritatea asta imi va sapa mormantul intr-o buna zi.
prefer sa spun totul asa cum il simt in vremea aceasta a vietii mele. nu vreau sa fiu diplomata. vreau sa le spun asa cum sunt.

as vrea sa traiesc intr-o lume netehnologizata. fara telefoane si fara calculatoare. fara curent electric si apa la robinet. fara matematica prea multa si rautate. fara bani si fara banci. fara politicieni si politica. fara mass media si fara infractori. vreau o lume curata si simpla. cu multe carti si animale si natura si copaci si fluturi liberi si colorati. vreau sa traiesc intr-o lume in care nu am nevoie de pantofi si haine de marca. vreau sa fiu imbracata intr-o carpa si sa-mi iubesc iubirea fara cuvinte prea mari si pompoase... vreau sa fie totul cat mai natural... ca la inceput.

gand despre lumea mea

Lumea nu ma cauta decat atunci cand exist deja in lumea lor. Cand apar, singura.
Nu se sinchiseste nimeni sa ma intrebe daca ma simt bine. Daca vad. Daca mi-e destul de cald. Sau daca e suficient cat de deschis e geamul... Parca destinul meu asa a fost scris. Sa fiu singura in lumea asta plina de oameni. Sa am ochi care sa nu ma poata ajuta deloc. Sa ma stie lumea dar sa nu ii pese de mine. Sa nu ma caute, daca sunt bolnava sau daca am murit decat daca le-as da un telefon ca sa ii anunt ca ma doare sau ca nu mai sunt.
Lumea mea e mare si toti sunt colorati.
M-am nascut primavara, iar acum primavara ma doare.
"O noua primavara pe vechile dureri..."
Ieri, mi-am rupt bastonul. Din nou. Vlad plange mereu... I-am spus ca totul se va rezolva. Se va obisnui, nu il va mai durea. Iubirea mea il va salva.
El nu stie ca il simt cand prizeaza. Nu stiu cum nimereste praful. Dar il simt. Si imi mai si zic asistentele... Imi pare rau pentru el. Mi-as dori sa ii fur niste fericire... Un ochi cel putin care sa ma vada, sunt acolo.
E ciudat cat de repede uita oamenii lucrurile odata importante din viata lor.
Am uitat cum arata mama... Nu ii vad decat parul. Zilnic. Nu vreau sa il uit pe Vlad... Nu vreau sa plece si el... Nu ar fi corect fata de niciunul... Inca nu i-am zis. Nu vreau ca el sa afle. Trebuie inainte sa il ajut.

cenusa?

A trecut exact o luna de cand am scris ultima data.
Am multe subiecte de scris dar nu imi mai gasesc cuvintele. Am trecut printr-o perioada ciudata in care am facut multe lucruri si aproape nimic. Sunt in mijlocul a doua proiecte, dar nu reusesc sa ma pornesc pe niciunul.
Nu simti cateodata ca ai facut atat de multe, dar defapt te simti ca si cum nu ai facut nimic? Poate ca nu, dar eu sunt asa acum.

Si vreau sa va povestesc despre o fata. Nu stiu cum o cheama, dar ii cunosc viata. De la inceput pana la aproape de final. E draguta,in niciun caz frumoasa. Are 29 de ani si este cea mai puternica femeie pe care o cunosc.

Am o voce teribila. Ma doare gatul pentru ca am tacut prea mult timp...
A sosit timpul sa vorbesc. Din nou.

fluturele

am renuntat deja de mult la mine.
si iata o zi superba de iarna cu zapada multa si sclipitoare, acoperita constant de niste fulgi aiuriti si neobositi... am asteptat-o atat de mult... se vede pe chipurile oamenilor, ale copiilor care se bucura de magia zapezii... am asteptat-o mult, ca toate lucrurile ce merita sa fie asteptate.
mereu asteptam cate ceva de la viata sau de la oameni, de la noi si de la Dumnezeu...
dar in acelasi timp ne asteptam moartea.
ne traim viata asa cum stim mai bine si incercam sa ii descoperim secretele, chiar daca de cele mai multe ori si mereu nu reusim, iar asta ne innebuneste.
avem vieti grele, suferinde, nedrepte. ne simtim singuri si ne autocompatimim.
am vrea sa fim mereu tineri, ca timpul sa nu treaca, desi eu una il urasc deseori pentru ca fuge...
nu avem puterea de a ne decide soarta ci doar sa ne indreptam pasii spre carari luminoase.
moartea e o trecere, e o poarta, e o gara. nu stim unde ne va duce insa trebuie sa ne pregatim si pentru acea aventura. ultima aventura a vietii. daca intelegem ca moartea nu este un sfarsit ci un inceput, atunci singurul lucru de care ne va mai fi frica, va fi insasi frica. moartea este o certitudine.
mi-am gasit temporar linistea si calmul tumultului sufletului meu in cel mai incredibil sprijin cu putinta. mi-a deschis ochii si sufletul si mi-a schimbat felul de a percepe viata si de asemenea moartea.
sunt totusi lucruri care imi lipsesc si cand imi amintesc mi se umezesc ochii...
am renuntat, de mult la mine...
mi-am ignorat bucatile de suflet si de inima ce iubesc. nu mai iubesc ce nu merita. atat.
imi iubesc aerul si pamantul si zapada si tot ce tine de suflet si tot ce nu ma poate rani inapoi... imi iubesc familia si iubesc florile, iubesc tot ce e bun si bland si ce nu ma poate rani inapoi...
acceptarea, ca exista ceva mai puternic decat propriile limite intelectuale si sufletesti, ca exista un substantiv mai mare si mai specataculos decat persoana ta, cere multa intelegere si daruire... mereu am avut libertatea de a alege. trebuie doar sa nu ne fie frica sa alegem.

Domnul Butterfly

un drum.

m-a lovit ceva azi dimineata. direct in ochi si-n ganduri...
mi-a lasat sufletul greu si nici acum nu imi vine sa cred...
nu pot spune cu voce tare, ca ar suna ciudat...
cand mi s-a zis am intrebat "a murit?"
mi s-a raspuns ca da...
niciodata pana acum nu mi-am imaginat cum ar fi sa simt o asemenea veste... mereu aveam impresia ca as reactiona altfel.
nu l-am cunoscut atat de bine astfel incat sa pot spune ca mi se prabuseste lumea, insa l-am cunoscut... doar ca l-am cunoscut si deja vestea mortii ma cutremura si ma face sa ma gandesc serios la ea... chiar daca pana acum am incercat sa evit "cartea" asta de pe rafturile mintii...
maine ne luam ramas bun cu totii de la el...
e o prostie sa traiesti ca apoi in cateva secunde sa nu mai fi... viata e un drum catre moarte, depinde de noi insa cum o traim si cum pasim pe drum... moartea e un pod spre eternitate... doar ca in momentele astea nu poti sa nu te gandesti si sa intrebi "de ce?"... nu sunt motive, nici raspunsuri... doar acceptare...

vreau sa fiu puternica.

mi s-a spus ca sunt slaba...sentimentele ma coplesesc.
tu nu simti cateodata ca sufletul si inima hotarasc cam des pentru tine? nu ca nu ar fi bine ci pur si simplu nu e calea cea mai usoara sau buna pentru tine. gandirea te impiedica sa reactionezi dupa primul impuls, instinct sau dorinta. stai si te gandesti la celelalte lucruri care implica o actiune:urmarile.
ei, eu sunt slaba si pierd enorm de mult teren in fata sentimentelor care in ultima vreme, chiar daca sunt incatusate, vor sa se elibereze sub o forma sau alta. ba vor sa fuga unde vor ele ori in lume unde sa nu mai stie nimeni de ele...
mi-e tare dor de stele.
mi-e dor de vise dulci si luminoase...
imi imaginez un drum spre infinit...urc,incet niste scari de fluturi.e lumina si un petec de negru ma cheama spre el...alunec pe nori si ma alatur catorva pasari Phoenix care-si flutura penele intreptandu-se in aceasi directie ca si mine. spre-ntuneric. ajung pe norii gri, imbibati cu apa si fulgere, gemand mii tunete...trec de nori si-ajung pe un pod de stele. in celalalt capat ma asteapta un catel pufos cu trei capete. e mic si dragalas. imi arata doua drumuri, ciudat nu? Cerberul pazeste Infernul, iar Pufosu asta mic imi arata doua cai...
pe-un drum e o viata plina de iubire...iar pe celalalt e o viata lipsita de iubire...

mi s-a potolit focul din inima. imi revin. sentimentele nu se mai zbat, stau bine inchise.

am miopie usoara dar totul incepe sa se schimbe

acum vad lumea cu alti ochi
si spun asta nu doar pentru ca am ochelari,ci si pentru ca parca parca incep sa ies din lumea mea albastra,de nori si soare...
sunt in siguranta aici sus,nimic nu ma poate atinge...nicio vorba,niciun deget,nicio lacrima niciun...idiot.
starea mea emotionala e schimbatoare asa cum bate vantul si puternic influentata de copacii din jurul meu.ai spune ca n-am personalitate nu? fi serios.sunt om si am sentimente si mai tot timpul zdrobite de oamenii din jur.in special cineva.
azi sunt la pamant,maine plutesc spre ceruri si nimeni nu ma poate opri...azi plang,maine rad cu gura pana la urechi...cateodata ma simt plina de prieteni...ai altadata ma simt mai singura decat singuratatea...
La vita e Bella!
de ce nu suntem fericiti daca viata e frumoasa? de ce cautam absolutul?vrem sa ne depasim conditia de oameni simpli care ar trebui sa se bucure de viata asa cum e ea...mereu vrem mai mult,vrem tot.cel putin unii.altii sunt norocosi ca sunt fericiti de ceea ce au.
fericirea mea depinde de iubire.obligatoriu.


imi vine sa vomit iubirea pe care o mai simt pentru tine.putrezeste,devine ranceda si se impute.timpul se scurge si se sparge asa cum se sparg valurile marii de stancile colturoase...secundele curg in continuare si eu tot nu am facut nimic ca sa imi ingrop amorul...il plang si il plang.vino si salveaza-l sau ingroapa-l o data! mormantul alb asteapta...lacrimi oricum nu mai sunt.nu pentru tine.