gand despre lumea mea

Lumea nu ma cauta decat atunci cand exist deja in lumea lor. Cand apar, singura.
Nu se sinchiseste nimeni sa ma intrebe daca ma simt bine. Daca vad. Daca mi-e destul de cald. Sau daca e suficient cat de deschis e geamul... Parca destinul meu asa a fost scris. Sa fiu singura in lumea asta plina de oameni. Sa am ochi care sa nu ma poata ajuta deloc. Sa ma stie lumea dar sa nu ii pese de mine. Sa nu ma caute, daca sunt bolnava sau daca am murit decat daca le-as da un telefon ca sa ii anunt ca ma doare sau ca nu mai sunt.
Lumea mea e mare si toti sunt colorati.
M-am nascut primavara, iar acum primavara ma doare.
"O noua primavara pe vechile dureri..."
Ieri, mi-am rupt bastonul. Din nou. Vlad plange mereu... I-am spus ca totul se va rezolva. Se va obisnui, nu il va mai durea. Iubirea mea il va salva.
El nu stie ca il simt cand prizeaza. Nu stiu cum nimereste praful. Dar il simt. Si imi mai si zic asistentele... Imi pare rau pentru el. Mi-as dori sa ii fur niste fericire... Un ochi cel putin care sa ma vada, sunt acolo.
E ciudat cat de repede uita oamenii lucrurile odata importante din viata lor.
Am uitat cum arata mama... Nu ii vad decat parul. Zilnic. Nu vreau sa il uit pe Vlad... Nu vreau sa plece si el... Nu ar fi corect fata de niciunul... Inca nu i-am zis. Nu vreau ca el sa afle. Trebuie inainte sa il ajut.