Dandelion.

Azi a dansat in ploaie si a ras.
Statea in curte... cu parul ud si ochelarii la fel, rotindu-se ca un titirez nebun prin picurii reci de ploaie. "Nu esti bine cu capul!"
Azi, a fost putin mai fericita.
A vorbit si a imbratisat pe toata lumea.
La un moment dat l-a imbratisat si pe el, cel care se schimba ca o papadie... "N-am mai facut asta demult...".
Imbratisarile nu sunt medicamente, sunt de-a dreptul miracole. Toata iubirea din lume o poti strange intre doua persoane, sigiland-o cu mainile. Un pupic ajuta si el.
I s-a repus sangele in miscare. Il simtea in maini si se imbratisa la un moment dat singura. Atat de putin mai fericita era azi.
Pe tramvai, statea langa un batranel ce se uita la ea cu coada ochiului. Ea se uita prin geam la iarba si surpriza! Banuti! Multi si galbeni... Papadii...
Se uita la ele despartita de "fereastra" ochelarilor si de geamul spurcat.
Le privea si iubea papadiile. Dar nu a avut curajul sa le atinga. Nu stiu exact ce inseamna asta. Pur si simplu ii era frica sa atinga florile acelea multe, de parca s-ar fi molipsit cu un fel de soare...
Azi, a fost putin mai fericita!
Poate si pentru ca minunile chiar exista si ea a fost martora uneia... Dar si pentru ca nu a fost atat de singura ca altadata.
Azi.
Ieri a fost si maine poate va fi altfel...
Azi, a fost putin mai fericita!

ciresii.

Ma plimbam azi pe-o strada din Oradea. In tenisi, cu o geanta mult prea colorata pe umar si-o esarfa fluturand in vantul haiosului april. Neobisnuita zi cu soare, dupa atat de mult frig si mi se pare ca e prima primavara pe care o vad in viata mea!
Lucrurile sunt atat de proaspete: infloriti ciresii, inmuguriti copacii, gardurile vii, betoane si asfalturi fierbinti, acoperite de o plapumioara de petale roz si albe. Un peisaj urban de oameni ce se plimba printre blocuri, cu ochelari pe nas si parul in vant. Soarele, atat de scump mangaie chipurile oamenilor parca fericiti.

ce mult te schimba un soare si niste flori...

Ma simteam usoara ca o floare de cires, ce pluteste pe aripi calde de vant. Sunt la o clipa distanta de iesirea din labirint. Putini mi-au intins sfoara. Ma topeam si inghetam in drum spre eliberarea mea.
Dar simt, ca aproape am reusit! Infloresc de-odata cu ciresii.

azi cand e aprilie pentru a nu stiu cata oara in istorie:

eu stiu ca acum e altfel
nu stiu, poate cerul? sigur ca e altfel!
poate stelele? oleaca mai... batrane? sau senile?
poate ma leg de ce-i afara prea mult decat de ce e inauntru.
inauntru-i ceva... cum se zice? fleasca? de la zapada topita... troiene si munti si chestiile alea adanci. a da puturi (chestie= inlocuieste o gramada de cuvinte!).
e apa peste tot si inot in ea si nu stiu daca am o gaura de scurgere. poate ca ochii a caror gene rimelate s-au lipit. -cauza necunoscuta primatelor.
incerc sa cobor inauntru cumva. dar nu mai pot. sunt prea conectata la realitate?! atunci ma scot din priza!


cand te saturi de suferinta si lacrimi incepi sa uiti si e mai bine. pentru tine.


unde cauti tu iubirea? nu stii ca-i aici?(taxi)

mi-era rusine de soare...

soarele, e acelasi si acolo, si aici e tot el.
ma intreb, oare cum poate fi el in atatea locuri in acelasi timp?
sa ma lege de oameni, cu niste fire orbitoare chiar si la o gramada de kilometrii departare?
pentru asta il ador.
ca are maini lungi si multe si poate managaia chipurile oamenilor, a copiilor chiar daca sunt departe de mine...
in fiecare primavara,
primavara-i optimista.
si ne imbratiseaza... oh da, ne imbratiseaza cu flori si soare si vant si nori frumosi pufosi si albi ca de zahar... norii de-aici sunt fratii celorlalti de dincolo.

soarele meu si al tau si al lor stie ca nu ma mai doare.
iarna ma durea. imi place acum.
ma simt ca o floare de cires ce pluteste pe aripile vantului de oras.

o statie de tramvai

verde?
crud.
alb?
dulce.
strazi?
amare...
o statie de tramvai;
mi-a redeschis ochii.
m-am trezit din hibernarea iernii, cu cuvinte complicate si un Firmin sub perna.
unii zic ca m-am schimbat, si poate chiar asa e. dar a fost necesar.
e o primavara, ce nu se va mai intoarce... insa stiu cu siguranta ca ceea ce am va ramane undeva intiparit... pe o bucata de pamant, o banca, o harta, un caiet poate si intr-un pix de 1 leu.
o noua primavara, colorata si stralucitoare, altfel decat celelalte... celelalte in care atunci cand crestea iarba, ma durea iar cand stralucea soarele, il injuram.
este bine.
imbratisarile sunt extraordinar de bune! pot spune chiar... miraculoase...

sunt o fata fara nume(gand despre lumea mea 2)

Cand ma plimbam in curtea spitalului, am dat peste un doctor. Imi uitasem bastonul in camera si ma plimbam hai-hui pe-acolo, nestiind daca e cineva in jurul meu. Noi cei care eram speciali, nu ne suparam daca ne atingeam. Ne intelegeam.
Si l-am lovit pe doctor(am aflat dupa ca se ocupa cu asta). Un doctor de suflete. Sau psiholog.
Mi-am cerut scuze si el m-a ajutat sa ma ridic. M-a tinut de mana, si nu s-a miscat. Nu stiam ce se intampla. Si-a luat mana inapoi si m-a intrebat cum ma numesc... Eu n-aveam nume. Aveam, dar stiam ca nu imi apartine. Simteam ca nu imi apartine. Ca nu ma defineste, ca nu poate exprima cu adevarat ceea ce eram eu. Mi se zice Cora. De ce? Nu stiu. Dar sunt sigura ca nu era acela numele meu...

banal inseamna obisnuit?

de ce mereu lucrurile banale ni se par extraordinare? sau de ce fiecare lucru pe care il descopera un om de-a lungul vietii a fost deja descoperit inainte si a devenit un lucru banal? de ce atunci cand esti pentru prima data ranit in dragoste lumea e nepasatoare la suferinta ta imensa zicand "si eu am patit la fel, vei trece peste!". de ce suferinta fiecaruia e importanta doar pentru el. de ce nu ii pasa lumii de mine? de ce suntem egocentristi? de ce suntem ambitiosi si indiferenti? de ce toate momentele din viata ta sunt chestii banale pentru ceilalti iar pentru tine mari descoperiri, de genul: wow pamantul e rotund...
de ce uitam mereu lucrurile care ne-au modelat? de ce uitam cat de mult l-am iubit pe iubitul vietii noastre? de ce ne distrugem dreptul la fericire? si-apoi... ce-i fericirea asta? fericire... sa fii fericit e o utopie. un ideal mult prea inalt de atins. cand suntem fericiti uitam cat am suferit, si apoi dam cu capul de nori si ne doare si cadem in gol si nimeni nu ne prinde pentru ca nimanui nu-i pasa ca noi am esuat. si apoi sa iti mai aduni puteri ca sa te ridici din nou, pentru ca sa te pregatesti pentru noua cazatura... si tot asa un cerc infinit. un cerc de durere si uitare. sa fim ca niste bebelusi ce se ridica in picioare si pornesc spre un drum plin de suferinta nestiind ca pe drum vor da de atat de multe pietre incat nu vor mai stii cum sa le ocoleasca. imi doresc sa fiu un bebelus, ca atunci cand cad sa ma ridice mama sau sa ma duca in brate peste fluvii si sa sara prapastiile. acum nimeni nu sare deodata cu mine.
copii cresc si devin incet incet adulti. descopera pentru prima data chestiile deja descoperite. "nimic nou sub soare!" pentru mine e! si ma doare sa aflu ca raspunsul la intrebarea mea existentiala deja a fost gasit si eu trebuie sa accept ca nu sunt chiar atat de unica... si ca il pot face unic imbracandu-l in cuvinte si matasuri ca sa para nou si frumos... ca un apartament de bloc proaspat renovat. o cutie de chibrite cu alta denumire...
sinceritatea asta imi va sapa mormantul intr-o buna zi.
prefer sa spun totul asa cum il simt in vremea aceasta a vietii mele. nu vreau sa fiu diplomata. vreau sa le spun asa cum sunt.

as vrea sa traiesc intr-o lume netehnologizata. fara telefoane si fara calculatoare. fara curent electric si apa la robinet. fara matematica prea multa si rautate. fara bani si fara banci. fara politicieni si politica. fara mass media si fara infractori. vreau o lume curata si simpla. cu multe carti si animale si natura si copaci si fluturi liberi si colorati. vreau sa traiesc intr-o lume in care nu am nevoie de pantofi si haine de marca. vreau sa fiu imbracata intr-o carpa si sa-mi iubesc iubirea fara cuvinte prea mari si pompoase... vreau sa fie totul cat mai natural... ca la inceput.

gand despre lumea mea

Lumea nu ma cauta decat atunci cand exist deja in lumea lor. Cand apar, singura.
Nu se sinchiseste nimeni sa ma intrebe daca ma simt bine. Daca vad. Daca mi-e destul de cald. Sau daca e suficient cat de deschis e geamul... Parca destinul meu asa a fost scris. Sa fiu singura in lumea asta plina de oameni. Sa am ochi care sa nu ma poata ajuta deloc. Sa ma stie lumea dar sa nu ii pese de mine. Sa nu ma caute, daca sunt bolnava sau daca am murit decat daca le-as da un telefon ca sa ii anunt ca ma doare sau ca nu mai sunt.
Lumea mea e mare si toti sunt colorati.
M-am nascut primavara, iar acum primavara ma doare.
"O noua primavara pe vechile dureri..."
Ieri, mi-am rupt bastonul. Din nou. Vlad plange mereu... I-am spus ca totul se va rezolva. Se va obisnui, nu il va mai durea. Iubirea mea il va salva.
El nu stie ca il simt cand prizeaza. Nu stiu cum nimereste praful. Dar il simt. Si imi mai si zic asistentele... Imi pare rau pentru el. Mi-as dori sa ii fur niste fericire... Un ochi cel putin care sa ma vada, sunt acolo.
E ciudat cat de repede uita oamenii lucrurile odata importante din viata lor.
Am uitat cum arata mama... Nu ii vad decat parul. Zilnic. Nu vreau sa il uit pe Vlad... Nu vreau sa plece si el... Nu ar fi corect fata de niciunul... Inca nu i-am zis. Nu vreau ca el sa afle. Trebuie inainte sa il ajut.

cenusa?

A trecut exact o luna de cand am scris ultima data.
Am multe subiecte de scris dar nu imi mai gasesc cuvintele. Am trecut printr-o perioada ciudata in care am facut multe lucruri si aproape nimic. Sunt in mijlocul a doua proiecte, dar nu reusesc sa ma pornesc pe niciunul.
Nu simti cateodata ca ai facut atat de multe, dar defapt te simti ca si cum nu ai facut nimic? Poate ca nu, dar eu sunt asa acum.

Si vreau sa va povestesc despre o fata. Nu stiu cum o cheama, dar ii cunosc viata. De la inceput pana la aproape de final. E draguta,in niciun caz frumoasa. Are 29 de ani si este cea mai puternica femeie pe care o cunosc.

Am o voce teribila. Ma doare gatul pentru ca am tacut prea mult timp...
A sosit timpul sa vorbesc. Din nou.