sâmbătă, iunie 27

nori deasupra mării.

Albastru colorat, nemărginit şi pur. Se întinde sub un alt cer albastru şi senin, amestecat în culori de galben şi lumini. Un drum pietruit ce se afundă-n mare, uşor, camuflându-şi marginile colţuroase în apa rece şi sclipitoare. Şi vântul cald bate deasupra nisipului murdar şi plin de scoici şi acoperă drumul apei care întră-n marea noastră. Desculţă, se chinuie să calce pietrele fierbinţi. Şi marea loveşte stâncile aruncând mii de stropi verzi şi albaştri, răcorind fruntea arsă a pietrelor. Picioarele ei albe sunt umezite de valurile azurii în timp ce ea, sare de pe un picior pe altul pe calea apei. Se întoarce, se învârte şi aşteaptă. Rochia albă flutură liberă în urma ei, la fel ca buclele ei arămii în adierea vântului sărat. Aleargă şi se aude cum zâmbeşte. Se uită la apa curată şi la animăluţele de mare. Se apleacă cu mâinile la spate, afundându-şi nasul în apa limpede din faţa ei. Vede un rac. Se aude din nou cum zâmbeşte cu poftă. Se îndreaptă în paşi de dans spre capătul drumului de piatră ce se ascunde în apă, invitând-o să se arunce în larg. Se întoarce şi soarele cald al după-amiezii îi colorează obrajii pufoşi, ghemuiţi într-un zâmbet. Ea mereu zâmbeşte. Ea mereu râde. Ea... nu vorbeşte. Şi îşi miceşte ochii, pentru ca iubitul ei soare să nu îi invadeze cămăruţa de vedere.
Vântul sărat îi aluneca prin plete. Se hotarăşte să îl mai aştepte. Se-aşează într-un scaun de piatră şi începe să cânte. Fluiera note dulci, ce se lăsau purtate pe bucăţi de adieri de vânt până la urechea lui. El... nu auzea. Fata albă zâmbea pentru ca el sa o audă.
În jurul lui erau oameni ce se plimbau doi câte doi pe ţărm. Era singurul singur. Ştia că ea îl aşteaptă undeva în marea albastră pe care o vedea, dar pe care nu o auzea. Îi plăcea să îşi asculte iubita cântând. Şi el, la fel, mergea desculţ. Îl ardeau tălpile de la pământul ce fierbea sub fiecare pas al său... Ca să ajungă la ea, trebuia să coboare pe nori. Pe norii pufosi şi albi şi răcoroşi. Şi el, i-a adus ploaia.
S-au întalnit în ploaie pe un nor deasupra mării albastre nemarginite, colorate.
Ea nu vorbea. El nu auzea.
S-au îmbrăţişat şi marea i-a îmbrăţisat pe ei.
S-au sărutat şi marea i-a sărutat şi ea...
Ei, se iubeau pe malul mării.

10 comentarii:

Moni spunea...

:x

Anonim spunea...

pur si simplu superb :)

Cristina spunea...

Multumesc!
Va doresc si voua o mare albastra, colorata si nemarginita.
>:D<

Jesus of Oradea spunea...

lacrimogen. gaz lacrimogen.

Agolan spunea...

Felicitari! Apreciez oamenii care dau frau liber imaginatiei. Avand in vedere ca si tu scrii, pot spune ca pe blogul nostru ne-am apucat de un serial ce are nevoie in acest moment de pareri avizate. Poate nu e tocmai genul de blog sau serial pe care il citesti in mod obisnuit, dar ... cine stie?

Cristina spunea...

Lacrimogen? Perfect! Asta inseamna ca te-am impresionat? :D

Bogdan spunea...

Scrii frumos, totusi cred ca ai gresit-o pe asta cu mottoul blogului. Mi se pare ca e fix invers :). Succesuri :)

Cristina spunea...

Multumesc Bogdi. Motto-ul e demult pus pe blog. De-atunci sentimentele mi s-au schimbat, insa am hotarat sa nu schimb motto-ul. Nu inca. Te mai astept pe-aici!

Jesus of Oradea spunea...

Pentru a ma impresiona pe mine, e nevoie de un pic mai mult, dar esti pe drumul cel bun. Hai pupici si vezi ca-mi trebe pareri la urmatoarele 2 poezii(soon)

Cristina spunea...

Jesus, tot astept poieziile!!:D
Pana acum ai pus doar una.