joi, mai 7

lumina mea se cearta cu soarele.

Am stat azi o clipa si m-am uitat inapoi.
Cata suferinta...cata durere...cate lacrimi...cata ura... am simtit atunci. Cuvintele fug de mine, asa cum fug sobolanii cand se scufunda vaporul... Acum, ma gandesc destul de mult inainte de a scrie ceva. Inainte, izbucneam. Aveam idei, simteam, le puteam asterne in caractere pe blog sau le scrijeleam pe hartiile volante din caietul de matematica... In loc de cifre si formule imi scriam povestile reale, triste si fantastice. Simteam ca pot atinge toate capetele lumii si intr-un cerc eu puteam desena lumina. Eu vedeam lumea, dintr-un capat in altul... Eu simteam totul si vroiam sa-l strang in palma, iar apoi sa il imprastii in marea albastra ce apartine tuturor. Iubeam neconditionat, fara nicio asteptare reala... Imi visam visele si ma trezeam in realitatea dezamagitoare a diminetilor reci de iarna. Tanjeam dupa primavara si vara... tanjeam dupa viata si flori... Dar flori aveam si atunci... Caldura ma oboseste... Lumina de-afara se cearta cu lumina mea. Soarele ma arde uneori. Ma plezneste si-mi taie obrazul si fruntea deja incretita din cauza razelor mult prea otravite. Soarele imi incalzeste inima si pantalonii, dar daca stau prea mult in el ma imbolnaveste. E nevoie doar de un strop de soare. Pentru ca s-ar putea sa imi topeasca cristalele de zapada ce imi protejeaza sufletul. Si asa, sufletul meu sa fie supus torturii.
Sosirea luminii otravite imi incetineste creativitatea-asta daca exista ea cat de cat.
Paginile ingalbenite de soare incep sa se goleasca de cuvinte incet, incet. Daca pui o foaie scrisa pe pamant si o tii cu o piatra si o lasi acolo peste zi, vei vedea ca a doua zi, cuvintele tale au fugit. Undeva in iarba? Nu. Au disparut in neant. La fel sunt si eu. Daca ma uit in ploaia de raze... voi disparea mai repede decat ar trebui, poate, sa o fac.

2 comentarii:

Vidican Adrian spunea...

frumos cum gandesti ;) Succes la blog ;)

Cristina spunea...

Multumesc:) Te mai astept pe-aici:D