scurt.

Mi-e teamă că te-aş putea uita. Te-aş uita azi cândva, cumva. Ca o amintire ştearsă. De parcă aş fi Clementine.

aşa cum scriam pe caiet şi cum nimeni nu mă credea.

Şi m-ai pierdut aşa cum mă aşteptam să o faci. Dacă ceva e bun, lupţi pentru ceva. Dacă e prea simplu, prea complicat, prea îndecis... dă-i şanse. M-ai pierdut aşa cum sperai să o faci. Brav, fără lacrimi pentru că lacrimile au rămas la mine şi nu le-am vărsat încă. Pentru tine nu le voi vărsa... Nu meriţi acelaşi tratament mizer cu care onoram vechile sicrie de iubiri. Nu pot spune că te-am iubit. Nu m-ai lăsat. Însă m-ai îndrăgostit. Mi-a plăcut, m-a durut şi doare. Închei pentru prima dată un capitol uscat şi demn, aşa cum ar fi trebuit să-mi fie dimineaţa asta murdară şi grea de octombrie. Nu sunt realistă, sunt o visătoare... M-ai speriat... Sunt sigură că e mai bine aşa. Azi, cel puţin. Mâine... Poate mâine... Joi... Poate peste un an sau poate doi spuneai cândva.

atât.

-Nu mă lăsa aşa... Mă vei pierde...
-...

-Serios. Vorbesc foarte serios. Mă vei pierde.
-...

-Îţi pasă?
-Nu ştiu.

-Când vei afla?
-Nu ştiu.

-Îţi spun, mă vei pierde...
-Ştiu.

Te-am stins ca pe-o ţigară devorată pe pieptul meu. M-am scuturat de amintirea ta uscată care s-a rostogolit ca un bolovan pe şoldurile mele rănite, rănindu-mă şi mai mult. Te-am ascuns şi te-am uitat în scorburi de copaci în drum spre mare. Te-am lăsat să te consumi de prea multă iubire, singur...

ars.

Am visat că am ars. Mi s-a ars pieptul şi căutam ajutor. Mă ustura, mă durea însă am continuat să merg pe stradă. Mergeam undeva, nu singură ci cu cineva pe care nu-l vedeam. Tot visul era o aşteptare. Şi am aşteptat. Simţeam că ceva lipseşte din mine iar căldura arsurii continua să-mi pulseze pe piept.
Cu pieptul ars am luptat. Mi-am reîntâlnit vechile iubiri care nu-mi lipsesc.
M-am privit în oglindă şi am văzut cicatrici.
Am visat că plâng şi am plâns. M-am simţit atât de singură şi arsă...
E interesant cum mintea a creat acest vis. Îmi amintesc cuvintele pe care le-am spus ieri, stările prin care am trecut, emoţiile...
Când un lucru e prea bun, prea simplu, unii oameni îl complică. Nu mai gândi... Nu mai gândi...

din nou.

Din nou mâine e octombrie şi azi ultima zi de septembrie. Aş vrea ca timpul să nu curgă...
Lumea lasă urme de degete murdare pe mine. Urme de noroi şi ciocolată. Asta se întâmplă când ieşi pe stradă... Lumea îşi aruncă bolile pe tine sau le scapă(ră).
Nu vreau să fac greşeli...



"Eşti frumoasă.
Eşti pufoasă.
Eşti moale.
Te iubesc.
Am terminat."

spre oriunde.

Luna 8 sau infinit a trecut ca un vis. Chiar un vis.
-Ce faci atunci când e prea mult?
Prea mult... prea mult a trecut de atunci. De când cântau chitările....
Fiecare nouă poveste de dragoste e prea nouă la început.
Şi fiecare început nou mi-e atât de drag...
Prea drag.


"Amintirile mele ar trebui să fie doar ale mele. Să rămână ale mele. Am ascuns departe de (în) mine imaginile trecute. Imaginea mea trecută şi uitată... Sunt prea goală în faţa ta. Îmi place să fiu goală în faţa ta. Ascultă. Înţelege. Timpul e acum, aici. Mâine totul se pierde. Ai grijă de mine, de tine... Nu lăsa timpul să mă piardă. Timpul se va răzbuna pe mâinile mele... Mă voi putea ascunde de mine, dar de mâinile mele nu voi putea fugi niciodată. Decât dacă voi rămâne fără ochi.
Şi ţie îţi plac ochii mei... nu-i aşa?"

atât deocamdată.

O ţinea ca pe o chitară, dulce, tandru, aşa cum doar el poate să o facă.
Ea îşi rezema spatele pe pieptul lui cald sub care bătea uşor o inimă. Potrivirea era perfectă. O ţinea uşor ca pe o chitară şi ea era parcă creată pentru mâinile lui... o strângere imensă a universului între două trupuri.
Mâna lui stângă era întinsă de-a lungului gâtului ei acoperit de plete arămii iar degetele pluteau deasupra părului ei într-un acord de chitară. Degete frumoase rănite de atâtea note şi minunăţii de cântece. Mâna lui dreaptă îi mângâia nurii cu un copleşitor gest de posesiune. Un deget urmat de un altul, îi cânta balade în cercuri şi ovale desenate pe harta fiinţei ei.
Îmbinarea lor a dat naştere în tăcere unei lumi noi, create doar pentru ei. Gestul atât de simplu al atingerii corzilor corpului ei a impresionat-o pentru totdeauna iar acea imagine a lor împreună a devenit tabloul care i-a schimbat viaţa.
I-a desenat lumea lui în cercuri pe piele, pe sânii rotunzi, calzi...
Ea, a sărutat mâna divină ce părea atât de moale în noaptea lor... I-a sărutat fiecare munte al degetelor, fiecare bătătură sacră ce a mâgâiat vreodată corzile lumii. Era incredibil de fericită. Respira aerul lui.
Uşor, uşor artistul se apropie de chipul fetei. Aplecat deasupra ei, o priveşte cu teamă în timp ce îi alungă o şuviţă de păr de pe frunte. Ochii lui mari şi negri se odihnesc pe pielea ei fină, alintându-i ochii ei închişi. Apoi, îşi îndreaptă buzele spre ale ei cu o deschidere ce îi dezveleşte adevărata dorinţă. Respiraţia îi devine greoaie, plină de emoţie. Apăsarea buzelor lor durează parcă la nesfârşit şi îi umple cu căldură. Ea aşteptase atât de mult timp acea clipă...

El e magician. El a îndrăgostit-o.

Atât de frumoasă e lumina din părul tău.

Atât de frumoasă e lumina din părul tău... Senzaţii înnebunite de căldură în toropeala de afară... Mi-ai mângâiat ochii cu zâmbetul tău şi la fel cum mana ta a atins punctul meu, aşa sufletul tău a suflat un vapor de fericire asupra mea.




(postare nefinalizată din 10 iulie anul ăsta, descoperită astăzi)

reflux.

Visul ei s-a transformat repede în realitate, într-un monolog continuu în spatele ferestrei de gheaţă. Asta a fost tot. Nu a mai rezistat...

"Am crezut că nu voi mai trece niciodată prin asta... prin atât de multă dezamăgire. Nu am crezut că oamenii îmi pot provoca greaţă în felul acesta. Defapt, acele creaturi nu poti fi numite oameni. Nu mă intereseaza scuzele pentru lipsa de umanitate, compasiune, altruism, empatie. Cuvinte pompoase şi de neînţeles pentru creaturile needucate sau poate paralizate de noile culori ale noilor cunoştinţe. Mă învinovăţesc din nou pe mine pentru prea multă încredere-ştiam că aşa-numiţii oameni nu merită încredere. Nu eşti de acord cu mine? Trebuie să am încredere? Fără încredere nu poţi clădi nimic, aşa crezi? La ce bun să clădeşti ceva care inevitabil va cădea, ba nu, va exploda, ca un dezastru de Hiroshima - şi toţi din jur sunt afectaţi de radiaţii într-un fel sau altul pentru eternitate. Toţi suntem iradiaţi de secole pentru încrederea pe care am acordat-o (ne)oamenilor care au crezut că le stă în putere să mânjească cu egoismul lor, cerul.
Şi totuşi, rănile se vor închide din nou, pregătindu-se iar pentru o dezamăgire şi mai adâncă."