reflux.

Visul ei s-a transformat repede în realitate, într-un monolog continuu în spatele ferestrei de gheaţă. Asta a fost tot. Nu a mai rezistat...

"Am crezut că nu voi mai trece niciodată prin asta... prin atât de multă dezamăgire. Nu am crezut că oamenii îmi pot provoca greaţă în felul acesta. Defapt, acele creaturi nu poti fi numite oameni. Nu mă intereseaza scuzele pentru lipsa de umanitate, compasiune, altruism, empatie. Cuvinte pompoase şi de neînţeles pentru creaturile needucate sau poate paralizate de noile culori ale noilor cunoştinţe. Mă învinovăţesc din nou pe mine pentru prea multă încredere-ştiam că aşa-numiţii oameni nu merită încredere. Nu eşti de acord cu mine? Trebuie să am încredere? Fără încredere nu poţi clădi nimic, aşa crezi? La ce bun să clădeşti ceva care inevitabil va cădea, ba nu, va exploda, ca un dezastru de Hiroshima - şi toţi din jur sunt afectaţi de radiaţii într-un fel sau altul pentru eternitate. Toţi suntem iradiaţi de secole pentru încrederea pe care am acordat-o (ne)oamenilor care au crezut că le stă în putere să mânjească cu egoismul lor, cerul.
Şi totuşi, rănile se vor închide din nou, pregătindu-se iar pentru o dezamăgire şi mai adâncă."