dimineţi albastre.

Ascultă-mă.
E atât de greu să înţelegi ce vreau, ce spun şi ce nu spun?
Ascultă-mă şi înţelege.
Tot ce e de înţeles şi ce greşesc.
Ajută-mă să sper. Să merg ca un copil, uşor. Pas după pas cu tine. Cu nimeni altcineva alături decât noi. Înfăşuraţi în şoapte şi săruturi mult prea matinale, amare.
Ajută-mă să văd lumea din nou în ochii tăi albaştri. Să-mi plimb mâna iscoditoare în şuviţele tale în dimineţile prea matinale, amare.
Ajută-mă să pictez lumea asta mare în culorile tale. Să cad în bălţi de culoare-păşind pe străzile îngheţate. Tot ce ai pus în mine a fermentat. Coconul a crăpat şi întreg sufletul dospit a dat pe-afară de-atâta iubire.
Pleacă doar. Ajută-mă să-mi fie mult prea dor. Dintre toţi, tu reuşesti - îmi este dor.
Aud muzică atunci când nimeni nu cântă.
El poate să fie acolo unde eşti doar tu şi nu te deranjează. Te luminează.
Tot ce a fost înainte de albastru nu mai contează. Vântul le-a împrăştiat pe toate. Orizontul fără margini înfăşoară sufletele. Mă aliniază cu săruturile mult aşteptate. Totul a fost tot şi totul nu a mai rămas. Uneori doare. Albastrul vindecă.
Sunt astru pe un cer gol.
Ascultă-mă.
Salvează-mă.

fericire.

Îmi simt sufletul.
Odată cu zăpada asta minunată venită de undeva de unde o aşteptam, mi-am scuturat sufletul de frunze şi apă. Plutesc cu fulgii şi sărut marea de aer rece. Căldura căminului împreună cu gerul de-afară se potrivesc de minune.
Iarna e un anotimp minunat să te îndrăgosteşti.
E atât de frig şi e atât de bine. Gândesc mai limpede pe răcoare. Frigul îmi dă putere să sper la zilele bune ce au să vină.
În fiecare an mă bucură lumina Crăciunului şi mirosul brazilor. Pe stradă miroase a Crăciun.
De fiecare dată când vi de-afară, vii rece şi roşu în obraji. Sărbătorile ne fac pe toţi mai fericiţi. Grinch are inima maaare acum!
Ai putea spune că văd totul prea optimist. Are legatură cu totul şi îţi dau dreptate.
Pentru o clipă, sunt fericită.

aer. aniversare tăcută.

Parcă plutesc într-un balon umplut cu aer cald şi vise, deasupra a tot ce mi se întâmplă. Prezentul nu mai are sens - nici trecutul, nici viitorul. Sunt captivă în timp, într-un gol ce se lărgeşte.
Lumina deschide calea ruinelor şi a cuvintelor rostite a căror soartă nu o putem schimba.
Vântul îmi poartă balonul de hârtie pe norii pufoşi. Sunt ocrotită acolo sus. Poate de aceea m-am desprins de prezentul etern. Călătoresc pe alte tărâmuri, în alte lumi. În ceea ce nu e şi ceea ce ar putea fi.
Zbor cu păsările.
Devin una cu cerul şi cu aştrii. Nemurirea este legată de cer.
Am pornit în urmă cu un an în călătoria magică din lumea nouă. Felicitări.

Suntem miracole.
Nu existăm fără suferinţă. Nu suntem întregi, capabili să trăim.
Suferinţa ne arată ca existăm.

Balonul meu de hârtie albastră ca de cer dansează cu norii.

puţin.

Sunt cuvinte care merită să fie rostite. Fie că exprimă bucurie sau amărăciune ele te eliberează, deschid lacătul ce-ţi apasă sufletul, risipesc golurile de aer ce te emoţionează.
Sunt lacrimi care merită să fie vărsate. Fie că sunt de fericire sau tristeţe, lacrimile sunt bune.
Pentru a nu ştiu câta oară în viaţa mea, îmi doresc să plâng. Vreau să mă îmbrăţişeze cineva, să-mi spună că totul va fi bine. Să fie cineva pentru mine.
Mă dor ochii şi mi-e somn. Nu dorm, sunt amorţită. Doar gândurile-mi zburdă-n minte, idei, cuvinte, iubiri.
Sunt furioasă pe oameni. Pe lume. Pe cei care nu fac nimic. Pe cei ce schimbă ce e bine. Pe indecişi. Pe manipulatori. Pe hoţi. Pe cei care nu ştiu să iubească. Pe cei care nu ştiu ierta. Pe cei ce nu înţeleg...

Poveştile de iubire sunt mereu aceleaşi, dar de fiecare dată diferite.

Boggie a murit sau cântec de moarte.

Au trecut deja câteva zile de la moartea lui Boggie. Cred că fugise defapt. Am vazut-o cum îşi făcea bagajele pe ascuns. Cred că nu mă mai iubea.
Ştiu, te-ai aştepta să răbufnesc în plâns, să mă exteriorizez în vreun fel, să bat pe cineva... Dar nu, ştiu că e mai bine să-mi amintesc de ea, aşa frumoasă cum era când se plimba pe mâna mea.

Azi am făcut ceva rău. Am inundat bucătăria.


Simt că vine toamna cu adevărat. Trebuie să mă acopăr încet, încet. Îmi place toamna pentru că e rece. Îmi place frigul pentru că mă doare. Pentru că mă face să simt mai mult, nu mă ameţeşte ca vara extrem de fierbinte. Acum, pot să încep să visez cu ochii deschişi la zile mai bune. La mai puţine probleme. La iubiri. Vara e prea caldă. Toamna e perfectă, dacă vrei să-ţi fie mai bine te lipeşti de o persoană, o îmbrăţişezi şi te aprinzi uşor. Mie îmi este foarte bine aşa. Dacă mi-au îngheţat buzele, sărut. Dacă mâinile-mi sunt reci, le pun la pieptul lui şi se încălzesc imediat.

Azi, este cu adevărat o zi importantă -
Ca să supravieţuieşti iernii, trebuie pur şi simplu să iubeşti.

un fel de rămas bun. alt început.

Stăteam în timpul orei cu ochii lipiţi de ceas. Priveam cum se scurg încet secundele în încăpere. Un cântec de dragoste mergea la nesfârşit în mintea mea. Auzeam ca prin vis vocea profesoarei de fizică. Mişcări circulare? Pluteam în altă lume... Sufletul mi-era uşor. Mi-e atât de dor...de-ai şti...cât mi-e de dor...

Boggie trăieşte încă. Cred că ma aşteaptă. Sper că a mâncat tot. Stă în pahar. O voi scoate la plimbare când ajung la ea. O duc pe balcon. Îi place acolo. Azi, e ziua ei. E mare, are 3 zile deja. E fericită.

Timpul fuge de noi? Sau nu ştim noi măsura bine timpul?
Timpul meu îl măsor în iubire. În fiecare zi iubesc. În fiecare zi mă indrăgostesc mai mult.
Cuvinte frumoase: zâmbet.
Sunt plină de culori. Aşa e când iubeşti? Eşti colorată?
Cuvinte frumoase:pat de flori.
Cuvinte frumoase:prieteni.

Nu-mi vine să cred că pleci... Cu cine voi mai vorbi? Cu cine voi mai ieşi la plimbare, la suc, la poveşti? De ce trebuie să creşti? Şti că atunci când un puişor creşte, trebuie să plece, trebuie să facă loc celui mai mic. Eu...eu...eu nu vreau ca surioara mea să crească mare... Vreau să rămâi sau vreau să-ţi fie bine?
Vreau să-ţi fie bine. Mai ales acum - ştii tu de ce :D.
Îmi va fi dor de tine, Monitzyco' >:D<
"mai trec pe la voi, poate marţi, poate joi
poate peste un an sau poate doi..."

parfum.

De fiecare dată când trece cineva pe lângă mine închid ochii şi inspir. Când un om trece pe stradă, lasă în urma lui un strop din parfumul său.
Îmi place să miros oamenii care trec pe lângă mine. Iar dacă nu trec ei, merg eu spre ei.
Azi am simţit zeci de parfumuri şi mirosuri. De la transpiraţie, la săpun, până la parfumuri scumpe şi ieftine. Fiecare bărbat, femeie, tânăr sau bătrân au lăsat în urmă o bucată din ei, pe care eu am simţit-o. Îţi pot spune foarte multe lucruri despre o persoană pe care doar am mirosit-o. Am mirosit azi sportivi, bătrâni, fete cu parfumuri dulci. Am mirosit o fumătoare şi un tânăr ce mirosea a săpun.
Când trece cineva pe lângă mine închid ochii, strâng genele şi pentru o clipă intru în lumea celui ce-mi deschide, fără să ştie, uşa. Înainte de a-şi lăsa parfumul pe nasul meu, îi studiez pe cei care se arată în faţa mea. Prin geamul meu de sticlă văd oameni. Câteodată parfumul pe care-l simt după ce văd persoana, mă dezamăgeşte. Alteori este exact ce mă aşteptam sau poate chiar mă impresionează.
Nu sunt Grenouille. Nu vreau să ştiu cum pot păstra mirosul. Îl păstrez pentru o clipă ca apoi să-l înapoiez universului. Să se amestece cu aerul ce-l respir.
Îmi simt acum propriul parfum. E atât de dulce încât mă sufocă. Dar îmi place starea care mi-o transmite.
Eu, când merg pe stradă miros oamenii care trec pe lângă mine.

covor de iarbă.

Oglinzile adăpostesc lumina în ele. Razele inundă camera ameţită de praf şi prafuri grele, împrăştiate pe podea. Covorul e de iarbă verde plină de flori de câmp. Deasupra firelor de iarbă planează albine şi fluturi multicolori. Un copac înalt, decojit, străjuieşte încăperea mică, de zahăr. Stau întinsă în iarbă. Cu ochii închişi, îmi plimb mâinile deasupra covorului verde. Mâna mi se împleteşte în lungimea lor. Îmi afund mâna între ele si le rup. Mirosul crud al ierbii îmi învăluie rapid simţurile. Trag aer adânc în piept şi mă ghemuiesc ca-n burta mamei. Mă rostogolesc cu ochii închişi şi acum îmi ţin respiraţia...
O secundă, două, trei...
Îmi amintesc de munte. Iau amintirea şi o înrămez. Mă uit la imagine şi simt prăpastia din faţa mea. Cu mâinile întinse, simt aerul ce-mi atinge faţa. Uit ce e în urma mea şi privesc doar minunea golului de sub mine cu ochii sufletului. Văd munţii. Fac un pas...
Cad din amintirea mea. Mă trezesc din nou pe covorul meu de iarbă. Mâinile mi s-au desprins din încleştare. Zâmbesc şi plec.
Vreau să plutesc pe nori de iubire...

lămâie.

Dacă îţi bagi degetul în ochi după ce ai strâns în mână o lămâie, te ustură ochiul.
Azi mi-am băgat degetul în ochi. Să nu credeţi că sunt vreo sado-masochistă sau ceva de genul. Din greşeală. E ciudat că un "semn" de acest fel (adică deget->ochi->au!) te poate face într-un final să deschizi ochii cu adevărat. De ce? Pentru ca aerul plin de poluanţi să îţi mângâie irisul colorat şi să te facă să plângi. Prin urmare, realitatea te caută-n ochi şi bate în geamuri. O realitate caldă de vară cu ferestrele larg deschise, cu haine cât mai puţine şi cu tone de sticle goale.
Îmi place ca vara să mă gândesc la iarnă şi iarna să mă gândesc că ce bine e (câteodată) vara. Dar nu prea vară, că aşa e prea cald şi avem puţine sticle. Aberaţiile au scuze. Ba e cald, ba că e soare, ba-i prea mult vin. Nu contează. Scuza-i scuză pentru că poate.
Îmi voi da în judecată prietenii care omoară muşte. Da! Sunt hotărâtă.
Am auzit că trenurile care stau în gară, deobicei pleacă. Nu ştiu exact unde merg fiecare dar ştiu că se duc. Într-o zi când mă voi sătura de lumea asta plină de maşini, mă voi sui într-un tren care nu ştiu unde va merge şi voi merge şi eu cu el.
Mi-am amintit. Mi-am cumpărat o pânză pentru ţânţari ca să am grija de ei. Eu stau afară, ei înăuntru. Am lipit-o cu scotch de tavan. N-am găuritor de pereţi.
Lămâile ustură tare de tot!
Ar trebui să strâng în mâini mere.
Pentru că miros frumos.
E verde?