atât deocamdată.

O ţinea ca pe o chitară, dulce, tandru, aşa cum doar el poate să o facă.
Ea îşi rezema spatele pe pieptul lui cald sub care bătea uşor o inimă. Potrivirea era perfectă. O ţinea uşor ca pe o chitară şi ea era parcă creată pentru mâinile lui... o strângere imensă a universului între două trupuri.
Mâna lui stângă era întinsă de-a lungului gâtului ei acoperit de plete arămii iar degetele pluteau deasupra părului ei într-un acord de chitară. Degete frumoase rănite de atâtea note şi minunăţii de cântece. Mâna lui dreaptă îi mângâia nurii cu un copleşitor gest de posesiune. Un deget urmat de un altul, îi cânta balade în cercuri şi ovale desenate pe harta fiinţei ei.
Îmbinarea lor a dat naştere în tăcere unei lumi noi, create doar pentru ei. Gestul atât de simplu al atingerii corzilor corpului ei a impresionat-o pentru totdeauna iar acea imagine a lor împreună a devenit tabloul care i-a schimbat viaţa.
I-a desenat lumea lui în cercuri pe piele, pe sânii rotunzi, calzi...
Ea, a sărutat mâna divină ce părea atât de moale în noaptea lor... I-a sărutat fiecare munte al degetelor, fiecare bătătură sacră ce a mâgâiat vreodată corzile lumii. Era incredibil de fericită. Respira aerul lui.
Uşor, uşor artistul se apropie de chipul fetei. Aplecat deasupra ei, o priveşte cu teamă în timp ce îi alungă o şuviţă de păr de pe frunte. Ochii lui mari şi negri se odihnesc pe pielea ei fină, alintându-i ochii ei închişi. Apoi, îşi îndreaptă buzele spre ale ei cu o deschidere ce îi dezveleşte adevărata dorinţă. Respiraţia îi devine greoaie, plină de emoţie. Apăsarea buzelor lor durează parcă la nesfârşit şi îi umple cu căldură. Ea aşteptase atât de mult timp acea clipă...

El e magician. El a îndrăgostit-o.

Atât de frumoasă e lumina din părul tău.

Atât de frumoasă e lumina din părul tău... Senzaţii înnebunite de căldură în toropeala de afară... Mi-ai mângâiat ochii cu zâmbetul tău şi la fel cum mana ta a atins punctul meu, aşa sufletul tău a suflat un vapor de fericire asupra mea.




(postare nefinalizată din 10 iulie anul ăsta, descoperită astăzi)

reflux.

Visul ei s-a transformat repede în realitate, într-un monolog continuu în spatele ferestrei de gheaţă. Asta a fost tot. Nu a mai rezistat...

"Am crezut că nu voi mai trece niciodată prin asta... prin atât de multă dezamăgire. Nu am crezut că oamenii îmi pot provoca greaţă în felul acesta. Defapt, acele creaturi nu poti fi numite oameni. Nu mă intereseaza scuzele pentru lipsa de umanitate, compasiune, altruism, empatie. Cuvinte pompoase şi de neînţeles pentru creaturile needucate sau poate paralizate de noile culori ale noilor cunoştinţe. Mă învinovăţesc din nou pe mine pentru prea multă încredere-ştiam că aşa-numiţii oameni nu merită încredere. Nu eşti de acord cu mine? Trebuie să am încredere? Fără încredere nu poţi clădi nimic, aşa crezi? La ce bun să clădeşti ceva care inevitabil va cădea, ba nu, va exploda, ca un dezastru de Hiroshima - şi toţi din jur sunt afectaţi de radiaţii într-un fel sau altul pentru eternitate. Toţi suntem iradiaţi de secole pentru încrederea pe care am acordat-o (ne)oamenilor care au crezut că le stă în putere să mânjească cu egoismul lor, cerul.
Şi totuşi, rănile se vor închide din nou, pregătindu-se iar pentru o dezamăgire şi mai adâncă."

a fost.

Am avut vreodată nevoie de tine?
Să ştiu că iubeşti şi că înţelegi, că eşti alături...
Adevărul este că nu. Nu de tine...
Şi poate că îmi pare rău că am crezut că iubirea e iubire de fiecare dată... Când nu e decât... ceva ce ştim ţoţi deja. E nevoie să spun acelaşi lucru îmbrăcat în alte haine?
Eu ştiu că nu poţi iubi de fiecare dată, deşi doare de fiecare dată...
Te-am sărutat-
asta e ce ţi-a lipsit?

"Ce sunt eu pentru tine, nu este ceea ce însemni tu pentru mine."

şapte zile.

Iubirea mea durează o săptămână. E atât de firavă încât nu poate face faţă provocării de a rezista mai mult. Ce trei ani? Ce o viaţă?
Mi-a trecut ca un fulger prin faţa ochilor. O schimbare de lumină bruscă pentru ochelarii mei sparţi. Şi oricât de mult m-aş strădui... "Sper că înţelegi..."- Nu, nu înţeleg. Explică-mi.
Iubirea mea durează o zi. De dimineaţă e frumos, amiaza e frumoasă, noaptea magică, a doua zi totul se pierde.
Nu aş vrea să mă înţelegeţi greşit, nu sunt de gheaţă, problema nu e la mine... problema e... în aer.
După voi, iubirea nu durează o săptămână? Contraziceţi-mă, vă rog. Îmi doresc dovezi de mai mult...
Prea mulţi artişti şi spiriduşi se plimbă cu barca pe sufletul meu, de parcă ar fi gratuit să faci asta. Nimic nu e gratuit. Nici măcar sufletul unui om.
Iubirea mea durează o clipă. Şi totuşi, cât durează o clipă? Cât un sărut? Cât o îmbrăţişare?
Şi oricât de mult sau puţin ar dura, ea se sfârşeşte cumplit. Atunci când iubirea dispare, mori. Şi atât.

aşa a fost.

Obişnuiam să iubesc atât de mult... Atât de mult încât mă răneam singură, fără să vreau.
Când am încetat să iubesc m-am oprit din drum şi-am luat-o pe calea mult prea simplă... Calea goală. Am luat-o pe autostradă. Am mers alergând prea repede, crezând că drumul fără gropi e mai bun şi că viteza mă va salva de lume. M-a salvat şi am inspirat uşurată aerul prăfuit ce-mi intra în pori. Am luat-o pe autostrada curată, rapidă, perfectă, intangibilă de creaturi. Doar eu cu maşina mea rapidă, cu sufletul închis în remorcă de teamă ca nu cumva să îşi dorească să se înalţe. Să îşi dorească mai mult...
În fuga mea am avut suficient timp să îmi dau seama că un drum cu gropi e mai frumos decât o stradă perfectă. Chiar dacă mi se strică o roată, îmi pot odihni privirea obosită de ochelari în peisaje minunate, luminate de soare... Cu toate că nu îmi convine întotdeauna atitudinea celor din jur, îi apreciez că sunt (neterminat.)

verde murdar.

Ai fost vreodată închis într-un dreptunghi de ceaţă?
În fond, lucrurile nu se schimbă niciodată.
Care lucruri?
Toate.
Aşa cum simţi nimic şi cum încerci să scrii nimicul sau să îl transformi poate în ceva şi la fel de aşa cum şti că nu vei reuşi, eşuez şi eu în încercare-mi mult prea dureroasă de a transforma ceva. Pe mine sau o bucată de hârtie. Oricare ar fi... Nu pot.

Ah, de-ar fi totul uşor. Orice. O injecţie sau o decepţie. Un iubit sau o problemă la matematică.


De-ar fi totul uşor, ne-am plânge de milă.

paralelicum?

Au trecut zile, nopţi pe lângă ea.
Copile, nu gândi.
Are nevoie să-şi scrie sentimentele şi totul dar se simte urmărită, încătuşată-
Era mereu Fericită. Cel puţin aşa credea. Avea jucăriile ei făcute din sfoară şi hârtie lipite cu lipici. Avea un Zmeu, ce-l înalţa la ceruri... Scria scrisori câteodată... Spera ca Cineva să o audă cu urechea stângă, bolnavă.
După ce a murit Ştefan, înălţa în fiecare zi zmeie cu scrisori.
În fiecare zi înălţa...
Cât de mult poţi cădea?
Până unde?
Unde te opreşti în ceva ramuri miraculoase pictate de-o mână salvatoare?
Unde? Când?



"
Mă simt Paralelipiped-
am colţuri şi sunt pregatită de atac.
pe cine? nu ştiu
încă, dar voi găsi pe cineva... voi acţiona.
nu de alta, dar nu mă mai încap în plămân.
şi-am doi. uscaţi.
aş vrea să fug, să mă ascund, să nu mai vad.
să-mi pierd paşii în noroi şi-apoi să ningă peste ei...

"

nu ar conta.

Scumpo, e inutil. Nu vezi? Nu vrei? Da, ştiu că nu vrei. Te doare, te roade, te omoară, te sfarmă, te striveşte, te îndeamnă să uiţi de tine exact atât cât să-l facă pe el fericit.
Ce-ţi pasă?

Auzul meu e selectiv. De îndată ce cineva începe să vorbească, auzul meu mă poartă într-o gaură de vierme spaţială unde toate sunetele se amestecă într-un murmur indescifrabil. Mă străduiesc să descifrez sunetele amestecate, cu ochii închişi. E întuneric acolo unde e soare şi chiar dacă doarme ca un prunc... ah, e inutil.

Nimic nu e ceva. Doare iubitule, nu înţelegi că doare? Ceea ce însemni pentru mine, eu nu însemn pentru tine. Sunt şi doar atât. Eşti atât de departe, de neatins. Adierile nu te aduc aici. Frunzele nu înverzesc, ba chiar putrezesc sub mantia ta de nepăsare.

Dacă ai şti, dacă ai şti...
Defapt,
Nu ar conta.