fum albastru.

-De ce nu mă iubeşti aşa cum îţi iubeşţi ţigara?
Stătea nemişcat în uşă. Mă privea intrigat în timp ce sorbea din ţigara aia afurisită. Mai trage încă un fum, ţinând-ul în plămâni câteva clipe. O stinge cu grijă în scrumiera în formă de budă şi vine să mă strângă în braţe.
-Te referi la felul în care o scot din pachet? Cum o ţin între degete uşor, fără să o rănesc?
Deja mă înnebunea.
-Apoi cum leneveşte între buzele mele, sărutând-o în timp ce fumul albastru şi dulce îmi inundă plămânii negri? Scumpa mea, am o relaţie mult mai lungă cu ţigările. Eşti geloasă?
13 decembrie 2010

am.

am mirosit o iarnă prăfuită şi veche. Aceaşi iarnă ce vine şi pleacă, acelaşi cerc de zăpadă ce se lasă aşteptat prea mult. Acelaşi cerc în care mă consum şi mă adun şi mă arunc... şi mă arunc. Şi aceaşi singurătate intr-o iarnă mai nouă, mai prăfuită, mai toxică, mai plină de nori şi stele amestecate între ele.

juoi.

Atât de multe joi. Şi azi e joi şi mâine... şi mâine.
Am ales să plec atunci când ar fi trebuit să stau. Şi invers.
Ar fi fost frumos şi... Încep să şterg, să scriu, să şterg, să te şterg, să te uit, să, să...
Nimic din ce era nu a mai fost şi nu mai e şi nimic nu înţeleg din ce ai fost, din ce ai mai rămas, din ce te-ai transformat, din ce ai uitat, din ce-ai zâmbit când mă ţineai de încheietură. Nu de mână. Aşa, ca să nu cad, singură de pe pod. Să cad cu tine.

scurt.

Mi-e teamă că te-aş putea uita. Te-aş uita azi cândva, cumva. Ca o amintire ştearsă. De parcă aş fi Clementine.

aşa cum scriam pe caiet şi cum nimeni nu mă credea.

Şi m-ai pierdut aşa cum mă aşteptam să o faci. Dacă ceva e bun, lupţi pentru ceva. Dacă e prea simplu, prea complicat, prea îndecis... dă-i şanse. M-ai pierdut aşa cum sperai să o faci. Brav, fără lacrimi pentru că lacrimile au rămas la mine şi nu le-am vărsat încă. Pentru tine nu le voi vărsa... Nu meriţi acelaşi tratament mizer cu care onoram vechile sicrie de iubiri. Nu pot spune că te-am iubit. Nu m-ai lăsat. Însă m-ai îndrăgostit. Mi-a plăcut, m-a durut şi doare. Închei pentru prima dată un capitol uscat şi demn, aşa cum ar fi trebuit să-mi fie dimineaţa asta murdară şi grea de octombrie. Nu sunt realistă, sunt o visătoare... M-ai speriat... Sunt sigură că e mai bine aşa. Azi, cel puţin. Mâine... Poate mâine... Joi... Poate peste un an sau poate doi spuneai cândva.

atât.

-Nu mă lăsa aşa... Mă vei pierde...
-...

-Serios. Vorbesc foarte serios. Mă vei pierde.
-...

-Îţi pasă?
-Nu ştiu.

-Când vei afla?
-Nu ştiu.

-Îţi spun, mă vei pierde...
-Ştiu.

Te-am stins ca pe-o ţigară devorată pe pieptul meu. M-am scuturat de amintirea ta uscată care s-a rostogolit ca un bolovan pe şoldurile mele rănite, rănindu-mă şi mai mult. Te-am ascuns şi te-am uitat în scorburi de copaci în drum spre mare. Te-am lăsat să te consumi de prea multă iubire, singur...

ars.

Am visat că am ars. Mi s-a ars pieptul şi căutam ajutor. Mă ustura, mă durea însă am continuat să merg pe stradă. Mergeam undeva, nu singură ci cu cineva pe care nu-l vedeam. Tot visul era o aşteptare. Şi am aşteptat. Simţeam că ceva lipseşte din mine iar căldura arsurii continua să-mi pulseze pe piept.
Cu pieptul ars am luptat. Mi-am reîntâlnit vechile iubiri care nu-mi lipsesc.
M-am privit în oglindă şi am văzut cicatrici.
Am visat că plâng şi am plâns. M-am simţit atât de singură şi arsă...
E interesant cum mintea a creat acest vis. Îmi amintesc cuvintele pe care le-am spus ieri, stările prin care am trecut, emoţiile...
Când un lucru e prea bun, prea simplu, unii oameni îl complică. Nu mai gândi... Nu mai gândi...

din nou.

Din nou mâine e octombrie şi azi ultima zi de septembrie. Aş vrea ca timpul să nu curgă...
Lumea lasă urme de degete murdare pe mine. Urme de noroi şi ciocolată. Asta se întâmplă când ieşi pe stradă... Lumea îşi aruncă bolile pe tine sau le scapă(ră).
Nu vreau să fac greşeli...



"Eşti frumoasă.
Eşti pufoasă.
Eşti moale.
Te iubesc.
Am terminat."

spre oriunde.

Luna 8 sau infinit a trecut ca un vis. Chiar un vis.
-Ce faci atunci când e prea mult?
Prea mult... prea mult a trecut de atunci. De când cântau chitările....
Fiecare nouă poveste de dragoste e prea nouă la început.
Şi fiecare început nou mi-e atât de drag...
Prea drag.


"Amintirile mele ar trebui să fie doar ale mele. Să rămână ale mele. Am ascuns departe de (în) mine imaginile trecute. Imaginea mea trecută şi uitată... Sunt prea goală în faţa ta. Îmi place să fiu goală în faţa ta. Ascultă. Înţelege. Timpul e acum, aici. Mâine totul se pierde. Ai grijă de mine, de tine... Nu lăsa timpul să mă piardă. Timpul se va răzbuna pe mâinile mele... Mă voi putea ascunde de mine, dar de mâinile mele nu voi putea fugi niciodată. Decât dacă voi rămâne fără ochi.
Şi ţie îţi plac ochii mei... nu-i aşa?"

atât deocamdată.

O ţinea ca pe o chitară, dulce, tandru, aşa cum doar el poate să o facă.
Ea îşi rezema spatele pe pieptul lui cald sub care bătea uşor o inimă. Potrivirea era perfectă. O ţinea uşor ca pe o chitară şi ea era parcă creată pentru mâinile lui... o strângere imensă a universului între două trupuri.
Mâna lui stângă era întinsă de-a lungului gâtului ei acoperit de plete arămii iar degetele pluteau deasupra părului ei într-un acord de chitară. Degete frumoase rănite de atâtea note şi minunăţii de cântece. Mâna lui dreaptă îi mângâia nurii cu un copleşitor gest de posesiune. Un deget urmat de un altul, îi cânta balade în cercuri şi ovale desenate pe harta fiinţei ei.
Îmbinarea lor a dat naştere în tăcere unei lumi noi, create doar pentru ei. Gestul atât de simplu al atingerii corzilor corpului ei a impresionat-o pentru totdeauna iar acea imagine a lor împreună a devenit tabloul care i-a schimbat viaţa.
I-a desenat lumea lui în cercuri pe piele, pe sânii rotunzi, calzi...
Ea, a sărutat mâna divină ce părea atât de moale în noaptea lor... I-a sărutat fiecare munte al degetelor, fiecare bătătură sacră ce a mâgâiat vreodată corzile lumii. Era incredibil de fericită. Respira aerul lui.
Uşor, uşor artistul se apropie de chipul fetei. Aplecat deasupra ei, o priveşte cu teamă în timp ce îi alungă o şuviţă de păr de pe frunte. Ochii lui mari şi negri se odihnesc pe pielea ei fină, alintându-i ochii ei închişi. Apoi, îşi îndreaptă buzele spre ale ei cu o deschidere ce îi dezveleşte adevărata dorinţă. Respiraţia îi devine greoaie, plină de emoţie. Apăsarea buzelor lor durează parcă la nesfârşit şi îi umple cu căldură. Ea aşteptase atât de mult timp acea clipă...

El e magician. El a îndrăgostit-o.

Atât de frumoasă e lumina din părul tău.

Atât de frumoasă e lumina din părul tău... Senzaţii înnebunite de căldură în toropeala de afară... Mi-ai mângâiat ochii cu zâmbetul tău şi la fel cum mana ta a atins punctul meu, aşa sufletul tău a suflat un vapor de fericire asupra mea.




(postare nefinalizată din 10 iulie anul ăsta, descoperită astăzi)

reflux.

Visul ei s-a transformat repede în realitate, într-un monolog continuu în spatele ferestrei de gheaţă. Asta a fost tot. Nu a mai rezistat...

"Am crezut că nu voi mai trece niciodată prin asta... prin atât de multă dezamăgire. Nu am crezut că oamenii îmi pot provoca greaţă în felul acesta. Defapt, acele creaturi nu poti fi numite oameni. Nu mă intereseaza scuzele pentru lipsa de umanitate, compasiune, altruism, empatie. Cuvinte pompoase şi de neînţeles pentru creaturile needucate sau poate paralizate de noile culori ale noilor cunoştinţe. Mă învinovăţesc din nou pe mine pentru prea multă încredere-ştiam că aşa-numiţii oameni nu merită încredere. Nu eşti de acord cu mine? Trebuie să am încredere? Fără încredere nu poţi clădi nimic, aşa crezi? La ce bun să clădeşti ceva care inevitabil va cădea, ba nu, va exploda, ca un dezastru de Hiroshima - şi toţi din jur sunt afectaţi de radiaţii într-un fel sau altul pentru eternitate. Toţi suntem iradiaţi de secole pentru încrederea pe care am acordat-o (ne)oamenilor care au crezut că le stă în putere să mânjească cu egoismul lor, cerul.
Şi totuşi, rănile se vor închide din nou, pregătindu-se iar pentru o dezamăgire şi mai adâncă."

a fost.

Am avut vreodată nevoie de tine?
Să ştiu că iubeşti şi că înţelegi, că eşti alături...
Adevărul este că nu. Nu de tine...
Şi poate că îmi pare rău că am crezut că iubirea e iubire de fiecare dată... Când nu e decât... ceva ce ştim ţoţi deja. E nevoie să spun acelaşi lucru îmbrăcat în alte haine?
Eu ştiu că nu poţi iubi de fiecare dată, deşi doare de fiecare dată...
Te-am sărutat-
asta e ce ţi-a lipsit?

"Ce sunt eu pentru tine, nu este ceea ce însemni tu pentru mine."

şapte zile.

Iubirea mea durează o săptămână. E atât de firavă încât nu poate face faţă provocării de a rezista mai mult. Ce trei ani? Ce o viaţă?
Mi-a trecut ca un fulger prin faţa ochilor. O schimbare de lumină bruscă pentru ochelarii mei sparţi. Şi oricât de mult m-aş strădui... "Sper că înţelegi..."- Nu, nu înţeleg. Explică-mi.
Iubirea mea durează o zi. De dimineaţă e frumos, amiaza e frumoasă, noaptea magică, a doua zi totul se pierde.
Nu aş vrea să mă înţelegeţi greşit, nu sunt de gheaţă, problema nu e la mine... problema e... în aer.
După voi, iubirea nu durează o săptămână? Contraziceţi-mă, vă rog. Îmi doresc dovezi de mai mult...
Prea mulţi artişti şi spiriduşi se plimbă cu barca pe sufletul meu, de parcă ar fi gratuit să faci asta. Nimic nu e gratuit. Nici măcar sufletul unui om.
Iubirea mea durează o clipă. Şi totuşi, cât durează o clipă? Cât un sărut? Cât o îmbrăţişare?
Şi oricât de mult sau puţin ar dura, ea se sfârşeşte cumplit. Atunci când iubirea dispare, mori. Şi atât.

aşa a fost.

Obişnuiam să iubesc atât de mult... Atât de mult încât mă răneam singură, fără să vreau.
Când am încetat să iubesc m-am oprit din drum şi-am luat-o pe calea mult prea simplă... Calea goală. Am luat-o pe autostradă. Am mers alergând prea repede, crezând că drumul fără gropi e mai bun şi că viteza mă va salva de lume. M-a salvat şi am inspirat uşurată aerul prăfuit ce-mi intra în pori. Am luat-o pe autostrada curată, rapidă, perfectă, intangibilă de creaturi. Doar eu cu maşina mea rapidă, cu sufletul închis în remorcă de teamă ca nu cumva să îşi dorească să se înalţe. Să îşi dorească mai mult...
În fuga mea am avut suficient timp să îmi dau seama că un drum cu gropi e mai frumos decât o stradă perfectă. Chiar dacă mi se strică o roată, îmi pot odihni privirea obosită de ochelari în peisaje minunate, luminate de soare... Cu toate că nu îmi convine întotdeauna atitudinea celor din jur, îi apreciez că sunt (neterminat.)

verde murdar.

Ai fost vreodată închis într-un dreptunghi de ceaţă?
În fond, lucrurile nu se schimbă niciodată.
Care lucruri?
Toate.
Aşa cum simţi nimic şi cum încerci să scrii nimicul sau să îl transformi poate în ceva şi la fel de aşa cum şti că nu vei reuşi, eşuez şi eu în încercare-mi mult prea dureroasă de a transforma ceva. Pe mine sau o bucată de hârtie. Oricare ar fi... Nu pot.

Ah, de-ar fi totul uşor. Orice. O injecţie sau o decepţie. Un iubit sau o problemă la matematică.


De-ar fi totul uşor, ne-am plânge de milă.

paralelicum?

Au trecut zile, nopţi pe lângă ea.
Copile, nu gândi.
Are nevoie să-şi scrie sentimentele şi totul dar se simte urmărită, încătuşată-
Era mereu Fericită. Cel puţin aşa credea. Avea jucăriile ei făcute din sfoară şi hârtie lipite cu lipici. Avea un Zmeu, ce-l înalţa la ceruri... Scria scrisori câteodată... Spera ca Cineva să o audă cu urechea stângă, bolnavă.
După ce a murit Ştefan, înălţa în fiecare zi zmeie cu scrisori.
În fiecare zi înălţa...
Cât de mult poţi cădea?
Până unde?
Unde te opreşti în ceva ramuri miraculoase pictate de-o mână salvatoare?
Unde? Când?



"
Mă simt Paralelipiped-
am colţuri şi sunt pregatită de atac.
pe cine? nu ştiu
încă, dar voi găsi pe cineva... voi acţiona.
nu de alta, dar nu mă mai încap în plămân.
şi-am doi. uscaţi.
aş vrea să fug, să mă ascund, să nu mai vad.
să-mi pierd paşii în noroi şi-apoi să ningă peste ei...

"

nu ar conta.

Scumpo, e inutil. Nu vezi? Nu vrei? Da, ştiu că nu vrei. Te doare, te roade, te omoară, te sfarmă, te striveşte, te îndeamnă să uiţi de tine exact atât cât să-l facă pe el fericit.
Ce-ţi pasă?

Auzul meu e selectiv. De îndată ce cineva începe să vorbească, auzul meu mă poartă într-o gaură de vierme spaţială unde toate sunetele se amestecă într-un murmur indescifrabil. Mă străduiesc să descifrez sunetele amestecate, cu ochii închişi. E întuneric acolo unde e soare şi chiar dacă doarme ca un prunc... ah, e inutil.

Nimic nu e ceva. Doare iubitule, nu înţelegi că doare? Ceea ce însemni pentru mine, eu nu însemn pentru tine. Sunt şi doar atât. Eşti atât de departe, de neatins. Adierile nu te aduc aici. Frunzele nu înverzesc, ba chiar putrezesc sub mantia ta de nepăsare.

Dacă ai şti, dacă ai şti...
Defapt,
Nu ar conta.

vulcan.

"Sărută-mi genele îndrăgostite cu ochii tăi... Uită-mă dar ia-mă înapoi. Nu pot suporta frigul fără tine. Eşti un vulcan. Mă încălzeşti prea tare... Mă topeşti. Îmi topeşti lumea şi-o trasformi în stropi de ploaie..."

Totul e în zadar, cel puţin pentru o clipă în care nu simt nimic.
A fost un sărut, poate mai mult şi nimic în plus.
E gol, gol, gol...
Te caut acolo unde ştiu că nu eşti. Mă gândesc la tine deşi nu exişti. Eşti doar în mintea mea, un rod al nebuniei, a tot ceea ce nu pot avea, dar după care tânjesc... Atât de mult...
Eşti umbra mea, greşeala, pasul nehotărât...
Strigătul de ajutor din noapte, lacrimile ce curg prea iute, ce nu le pot atinge... Alerg în urma lor grăbită, împiedicându-mă de faldurile neputinţei...

Culorile amare ce se amestecă pe paleta neagră. Tortură. Decepţie.

Uitare... Dacă aş ţine minte supliciile la care este supus sufletul atunci când nu îi este bine, aş refuza minutul de fericire. De ce să-l am? Sunt mai mult tristă decât fericită (ghid morbid al pesimistului.).

Nu primeşti. Nu uşor. Niciodată.
Ce?
Nu vei şti niciodată...

stele...

Pur şi simplu aşa cum se plimba prin zăpadă.
Nimic nu se compară cu un timp îngheţat. Tu cu tine şi cu restul lumii în minte.
Eram singură şi era întuneric. Priveam încântată fulgii mari cum cădeau în lumina felinarelor de pe marginea aleii. Inima îmi zburda încântată pe ritmuri indie doar de ea ştiute. Exită o fericire nemărginită în fiecare. Nişte note săltăreţe scot fiecare fir de culoare din tine. Le amestecă cu mâini de copil. Eşti fericire. Şi nu e un lucru mărunt. E doar... efemer.

Am fost pentru o clipă. După care m-am pierdut. M-am risipit. Am murit. Totul e o clipă. Totul se transformă în amintire. Într-o amintire pe care la un moment dat o pierdem. Vom pieri.

Nu aluneca pe gheaţă. Ar fi bine să fi atent. Alunecă cu grijă. Alunecă...
Agaţă-te de stele. Priveşte-le. Atinge-le. Visează.

Sărută-mă iar.

Complicat...

"Dragoste, nu e niciodată aşa cum îţi doreşti.
Pur şi simplu, nu e pentru tine. E totul mult prea complicat! Din atât de multe motive..."
Stătea întins pe canapea, ochii închişi îndreptaţi spre tavanul împăianjenit. Îşi odihnea mâinile mult prea frământate în păr. Nu zâmbea. Din când în când strângea genele şi câte-o lacrimă se rostogolea pe obraz, mângâindu-i cicatricea. Nu dormise de multe nopţi şi era extenuat.
"Oamenilor le plac lucrurile simple nu-i aşa? Complicat..."

Lucrurile sunt complicate întotdeauna. E greu să renunţi când îţi doreşti ceva atât de mult. Dar dacă îţi doreşti ceva cu adevărat... renunţă. Fericirea ta depinde de a celorlalţi dar şi fericirea celorlalţi depinde de tine. Fii bun, generos, iubeşte din toată inima - clişee bune de reţinut. Fă imposibilul un fulg de nea. Lasă-l să se topească la un moment dat.
Zâmbeşte! Îţi voi căuta zâmbetul în fiecare persoană pe care o voi întâlni pe stradă.
Îmbrăţişează!

"Tu ce vrei defapt?"
O singură întrebare, atât de multe răspunsuri complicate.
E simplu.
Vreau să fiu fericită.

dragă.

"Nu îmi poţi lua asta."
Îmi permit să scriu aceste cuvinte. Fac parte din versurile unei iubiri.
A trecut o vreme şi o încă una în care am fost... plecată. Mi-a lipsit iubirea. Mi-a lipsit chiar şi durerea provocată de ea.
Simt că m-am trezit dintr-un somn adânc. Totul în jur pare să recapete culorile pe care nu le-am mai văzut de atât de mult timp. Am fost paralizată şi uitată într-o lume prea banală, prea goală.
Nimic nu ţine la nesfârşit. Îţi frânge inima la momentul potrivit. Nimic nu mai stă în puterile tale...
Scriu, de fiecare dată cu gândul la o anumită persoană din viaţa mea, fie că citeşte, fie că nu.
Încerc să trec peste bariera pe care am ridicat-o singură.
"Eşti munte, eşti mare."
Eşti etern. Eşti suflet.
Mă faci mereu să zâmbesc, dragule.