vulcan.

"Sărută-mi genele îndrăgostite cu ochii tăi... Uită-mă dar ia-mă înapoi. Nu pot suporta frigul fără tine. Eşti un vulcan. Mă încălzeşti prea tare... Mă topeşti. Îmi topeşti lumea şi-o trasformi în stropi de ploaie..."

Totul e în zadar, cel puţin pentru o clipă în care nu simt nimic.
A fost un sărut, poate mai mult şi nimic în plus.
E gol, gol, gol...
Te caut acolo unde ştiu că nu eşti. Mă gândesc la tine deşi nu exişti. Eşti doar în mintea mea, un rod al nebuniei, a tot ceea ce nu pot avea, dar după care tânjesc... Atât de mult...
Eşti umbra mea, greşeala, pasul nehotărât...
Strigătul de ajutor din noapte, lacrimile ce curg prea iute, ce nu le pot atinge... Alerg în urma lor grăbită, împiedicându-mă de faldurile neputinţei...

Culorile amare ce se amestecă pe paleta neagră. Tortură. Decepţie.

Uitare... Dacă aş ţine minte supliciile la care este supus sufletul atunci când nu îi este bine, aş refuza minutul de fericire. De ce să-l am? Sunt mai mult tristă decât fericită (ghid morbid al pesimistului.).

Nu primeşti. Nu uşor. Niciodată.
Ce?
Nu vei şti niciodată...