şapte zile.

Iubirea mea durează o săptămână. E atât de firavă încât nu poate face faţă provocării de a rezista mai mult. Ce trei ani? Ce o viaţă?
Mi-a trecut ca un fulger prin faţa ochilor. O schimbare de lumină bruscă pentru ochelarii mei sparţi. Şi oricât de mult m-aş strădui... "Sper că înţelegi..."- Nu, nu înţeleg. Explică-mi.
Iubirea mea durează o zi. De dimineaţă e frumos, amiaza e frumoasă, noaptea magică, a doua zi totul se pierde.
Nu aş vrea să mă înţelegeţi greşit, nu sunt de gheaţă, problema nu e la mine... problema e... în aer.
După voi, iubirea nu durează o săptămână? Contraziceţi-mă, vă rog. Îmi doresc dovezi de mai mult...
Prea mulţi artişti şi spiriduşi se plimbă cu barca pe sufletul meu, de parcă ar fi gratuit să faci asta. Nimic nu e gratuit. Nici măcar sufletul unui om.
Iubirea mea durează o clipă. Şi totuşi, cât durează o clipă? Cât un sărut? Cât o îmbrăţişare?
Şi oricât de mult sau puţin ar dura, ea se sfârşeşte cumplit. Atunci când iubirea dispare, mori. Şi atât.

aşa a fost.

Obişnuiam să iubesc atât de mult... Atât de mult încât mă răneam singură, fără să vreau.
Când am încetat să iubesc m-am oprit din drum şi-am luat-o pe calea mult prea simplă... Calea goală. Am luat-o pe autostradă. Am mers alergând prea repede, crezând că drumul fără gropi e mai bun şi că viteza mă va salva de lume. M-a salvat şi am inspirat uşurată aerul prăfuit ce-mi intra în pori. Am luat-o pe autostrada curată, rapidă, perfectă, intangibilă de creaturi. Doar eu cu maşina mea rapidă, cu sufletul închis în remorcă de teamă ca nu cumva să îşi dorească să se înalţe. Să îşi dorească mai mult...
În fuga mea am avut suficient timp să îmi dau seama că un drum cu gropi e mai frumos decât o stradă perfectă. Chiar dacă mi se strică o roată, îmi pot odihni privirea obosită de ochelari în peisaje minunate, luminate de soare... Cu toate că nu îmi convine întotdeauna atitudinea celor din jur, îi apreciez că sunt (neterminat.)