fluturele

am renuntat deja de mult la mine.
si iata o zi superba de iarna cu zapada multa si sclipitoare, acoperita constant de niste fulgi aiuriti si neobositi... am asteptat-o atat de mult... se vede pe chipurile oamenilor, ale copiilor care se bucura de magia zapezii... am asteptat-o mult, ca toate lucrurile ce merita sa fie asteptate.
mereu asteptam cate ceva de la viata sau de la oameni, de la noi si de la Dumnezeu...
dar in acelasi timp ne asteptam moartea.
ne traim viata asa cum stim mai bine si incercam sa ii descoperim secretele, chiar daca de cele mai multe ori si mereu nu reusim, iar asta ne innebuneste.
avem vieti grele, suferinde, nedrepte. ne simtim singuri si ne autocompatimim.
am vrea sa fim mereu tineri, ca timpul sa nu treaca, desi eu una il urasc deseori pentru ca fuge...
nu avem puterea de a ne decide soarta ci doar sa ne indreptam pasii spre carari luminoase.
moartea e o trecere, e o poarta, e o gara. nu stim unde ne va duce insa trebuie sa ne pregatim si pentru acea aventura. ultima aventura a vietii. daca intelegem ca moartea nu este un sfarsit ci un inceput, atunci singurul lucru de care ne va mai fi frica, va fi insasi frica. moartea este o certitudine.
mi-am gasit temporar linistea si calmul tumultului sufletului meu in cel mai incredibil sprijin cu putinta. mi-a deschis ochii si sufletul si mi-a schimbat felul de a percepe viata si de asemenea moartea.
sunt totusi lucruri care imi lipsesc si cand imi amintesc mi se umezesc ochii...
am renuntat, de mult la mine...
mi-am ignorat bucatile de suflet si de inima ce iubesc. nu mai iubesc ce nu merita. atat.
imi iubesc aerul si pamantul si zapada si tot ce tine de suflet si tot ce nu ma poate rani inapoi... imi iubesc familia si iubesc florile, iubesc tot ce e bun si bland si ce nu ma poate rani inapoi...
acceptarea, ca exista ceva mai puternic decat propriile limite intelectuale si sufletesti, ca exista un substantiv mai mare si mai specataculos decat persoana ta, cere multa intelegere si daruire... mereu am avut libertatea de a alege. trebuie doar sa nu ne fie frica sa alegem.

Domnul Butterfly

un drum.

m-a lovit ceva azi dimineata. direct in ochi si-n ganduri...
mi-a lasat sufletul greu si nici acum nu imi vine sa cred...
nu pot spune cu voce tare, ca ar suna ciudat...
cand mi s-a zis am intrebat "a murit?"
mi s-a raspuns ca da...
niciodata pana acum nu mi-am imaginat cum ar fi sa simt o asemenea veste... mereu aveam impresia ca as reactiona altfel.
nu l-am cunoscut atat de bine astfel incat sa pot spune ca mi se prabuseste lumea, insa l-am cunoscut... doar ca l-am cunoscut si deja vestea mortii ma cutremura si ma face sa ma gandesc serios la ea... chiar daca pana acum am incercat sa evit "cartea" asta de pe rafturile mintii...
maine ne luam ramas bun cu totii de la el...
e o prostie sa traiesti ca apoi in cateva secunde sa nu mai fi... viata e un drum catre moarte, depinde de noi insa cum o traim si cum pasim pe drum... moartea e un pod spre eternitate... doar ca in momentele astea nu poti sa nu te gandesti si sa intrebi "de ce?"... nu sunt motive, nici raspunsuri... doar acceptare...