îmi dau seama de cât de repede trece timpul doar atunci când mă uit în calendar sau când scriu data pe o foaie. au trecut mulți ani de când mă știu, de când îmi amintesc de mine. acum e bine.

iarna mea.

Te-am visat noaptea trecută.

Era iarnă. Iarna mea prăfuită şi veche şi atât de rece de care mi-era atât de dor. Aşteptam tramvaiul şi cred că te aşteptam şi pe tine. Era frig şi aşa înfofolită în fularul meu colorat, am urcat. Fără bilet. Bineînţeles, controlorul mă aştepta. Afurisitul. Mi-am căutat biletul pe care nu îl aveam, peste tot. Şi atunci ai apărut tu, din mulţimea de oameni înfriguraţi. M-ai îmbrăţişat şi m-ai sărutat. I-ai spus controlorului să ne ierte - eram îndrăgostiţi şi aiuriţi şi nu aveam bilet. Spre suprinderea mea, ne-a lăsat să coborâm la următoarea staţie fără să fim pedepsiţi. Am coborât amândoi ţinându-ne de mână. Erai frumos şi îmi era frică să te privesc. Te-ai desprins de mănuşa mea şi ai luat-o pe drumul din stânga. Mi-ai şoptit numele tău înainte să te îndepărtezi prea mult. Eu, am continuat să merg tăcută înainte. Nu m-am uitat în urmă, deşi acum mi-aş fi dorit să o fi făcut.

M-am trezit şi te-am uitat. Până mai devreme, când ai apărut din nou. Sub altă formă, altă faţă dar aceaşi îmbrăţişare. De unde ştiai tu, că ador îmbrăţişările?

cercei.

Mă pierd din nou, puţin câte puţin. Azi o şuviţă, ieri o geană şi mâine cândva, îmi voi pierde şi ochii. Se întâmplă ca de fiecare dată.

În fiecare dimineaţă îmi pun cerceii în urechi cu gândul la el, în speranţa că azi ne vom revedea. Azi nu am cercei în urechi şi îmi simt auzul uşor. Mă copleşeşte puterea cerceilor atinşi de el de atâtea ori. Mă doare să îi port. Poate că m-a uitat aşa cum i-am uitat şi eu prezenţa. Nu l-aş mai recunoaşte dacă ar sta lângă mine. Nu l-am mai atins demult şi mă întreb dacă el există cu adevărat...

la?

La întrebarea "Când ai iubit ultima dată?", pentru mine întrebarea sau răspunsul ar avea legătură poate cu ultima dată când am fost iubită. Nu-mi amintesc dăţile în care m-am simţit iubită cu acordul meu fără să fiu violată de iubiri pe care nu le doream.
Oare iubirea mea se vede?
(...)Cu siguranţă e ceva mai mult decât ştim noi; cum altfel să ne fi găsit ochii în lumea aceasta? Cum de ne-am găsit abia azi? Pentru că sunt atât de întâmplătoare întâlnirile noastre, ne surprind de fiecare dată. Şi amândoi ştim că ne aşteptăm unul pe celălalt, ascuns. Am un vag sentiment că nu ne vom mai vedea niciodată. Simt că a plecat atunci când l-am sărutat ultima dată.

un+ul.

Bineînţeles că a uitat. A uitat totul. Poate că luna e pe jumătate pe cerul murdar dar... dar eu tot îi văd bucata cerească ce strălucea în acea noapte.
Bineînţeles că vrea să uite. Nu îmi doresc asta dar tocmai pentru că ştiu... Parcă aş vrea să văd o fărâmă de suferinţă. Dar nu. E mai puternică decât mi-am imaginat vreodată, dorinţa de lăsa în urmă, de a ascunde, de a arde ca o lumânare pe un altar al unui zeu coborât pe pământ. Căci muzica, la fel ca cei de dinainte, îi legă prin ochi fără consimţământul lor, şi aşa, prinşi, doar unul a reuşit să scape din mreje. Dincolo, am fost eu.

fum albastru.

-De ce nu mă iubeşti aşa cum îţi iubeşţi ţigara?
Stătea nemişcat în uşă. Mă privea intrigat în timp ce sorbea din ţigara aia afurisită. Mai trage încă un fum, ţinând-ul în plămâni câteva clipe. O stinge cu grijă în scrumiera în formă de budă şi vine să mă strângă în braţe.
-Te referi la felul în care o scot din pachet? Cum o ţin între degete uşor, fără să o rănesc?
Deja mă înnebunea.
-Apoi cum leneveşte între buzele mele, sărutând-o în timp ce fumul albastru şi dulce îmi inundă plămânii negri? Scumpa mea, am o relaţie mult mai lungă cu ţigările. Eşti geloasă?
13 decembrie 2010

am.

am mirosit o iarnă prăfuită şi veche. Aceaşi iarnă ce vine şi pleacă, acelaşi cerc de zăpadă ce se lasă aşteptat prea mult. Acelaşi cerc în care mă consum şi mă adun şi mă arunc... şi mă arunc. Şi aceaşi singurătate intr-o iarnă mai nouă, mai prăfuită, mai toxică, mai plină de nori şi stele amestecate între ele.

juoi.

Atât de multe joi. Şi azi e joi şi mâine... şi mâine.
Am ales să plec atunci când ar fi trebuit să stau. Şi invers.
Ar fi fost frumos şi... Încep să şterg, să scriu, să şterg, să te şterg, să te uit, să, să...
Nimic din ce era nu a mai fost şi nu mai e şi nimic nu înţeleg din ce ai fost, din ce ai mai rămas, din ce te-ai transformat, din ce ai uitat, din ce-ai zâmbit când mă ţineai de încheietură. Nu de mână. Aşa, ca să nu cad, singură de pe pod. Să cad cu tine.

scurt.

Mi-e teamă că te-aş putea uita. Te-aş uita azi cândva, cumva. Ca o amintire ştearsă. De parcă aş fi Clementine.