fum albastru.

-De ce nu mă iubeşti aşa cum îţi iubeşţi ţigara?
Stătea nemişcat în uşă. Mă privea intrigat în timp ce sorbea din ţigara aia afurisită. Mai trage încă un fum, ţinând-ul în plămâni câteva clipe. O stinge cu grijă în scrumiera în formă de budă şi vine să mă strângă în braţe.
-Te referi la felul în care o scot din pachet? Cum o ţin între degete uşor, fără să o rănesc?
Deja mă înnebunea.
-Apoi cum leneveşte între buzele mele, sărutând-o în timp ce fumul albastru şi dulce îmi inundă plămânii negri? Scumpa mea, am o relaţie mult mai lungă cu ţigările. Eşti geloasă?
13 decembrie 2010

am.

am mirosit o iarnă prăfuită şi veche. Aceaşi iarnă ce vine şi pleacă, acelaşi cerc de zăpadă ce se lasă aşteptat prea mult. Acelaşi cerc în care mă consum şi mă adun şi mă arunc... şi mă arunc. Şi aceaşi singurătate intr-o iarnă mai nouă, mai prăfuită, mai toxică, mai plină de nori şi stele amestecate între ele.

juoi.

Atât de multe joi. Şi azi e joi şi mâine... şi mâine.
Am ales să plec atunci când ar fi trebuit să stau. Şi invers.
Ar fi fost frumos şi... Încep să şterg, să scriu, să şterg, să te şterg, să te uit, să, să...
Nimic din ce era nu a mai fost şi nu mai e şi nimic nu înţeleg din ce ai fost, din ce ai mai rămas, din ce te-ai transformat, din ce ai uitat, din ce-ai zâmbit când mă ţineai de încheietură. Nu de mână. Aşa, ca să nu cad, singură de pe pod. Să cad cu tine.

scurt.

Mi-e teamă că te-aş putea uita. Te-aş uita azi cândva, cumva. Ca o amintire ştearsă. De parcă aş fi Clementine.

aşa cum scriam pe caiet şi cum nimeni nu mă credea.

Şi m-ai pierdut aşa cum mă aşteptam să o faci. Dacă ceva e bun, lupţi pentru ceva. Dacă e prea simplu, prea complicat, prea îndecis... dă-i şanse. M-ai pierdut aşa cum sperai să o faci. Brav, fără lacrimi pentru că lacrimile au rămas la mine şi nu le-am vărsat încă. Pentru tine nu le voi vărsa... Nu meriţi acelaşi tratament mizer cu care onoram vechile sicrie de iubiri. Nu pot spune că te-am iubit. Nu m-ai lăsat. Însă m-ai îndrăgostit. Mi-a plăcut, m-a durut şi doare. Închei pentru prima dată un capitol uscat şi demn, aşa cum ar fi trebuit să-mi fie dimineaţa asta murdară şi grea de octombrie. Nu sunt realistă, sunt o visătoare... M-ai speriat... Sunt sigură că e mai bine aşa. Azi, cel puţin. Mâine... Poate mâine... Joi... Poate peste un an sau poate doi spuneai cândva.

atât.

-Nu mă lăsa aşa... Mă vei pierde...
-...

-Serios. Vorbesc foarte serios. Mă vei pierde.
-...

-Îţi pasă?
-Nu ştiu.

-Când vei afla?
-Nu ştiu.

-Îţi spun, mă vei pierde...
-Ştiu.

Te-am stins ca pe-o ţigară devorată pe pieptul meu. M-am scuturat de amintirea ta uscată care s-a rostogolit ca un bolovan pe şoldurile mele rănite, rănindu-mă şi mai mult. Te-am ascuns şi te-am uitat în scorburi de copaci în drum spre mare. Te-am lăsat să te consumi de prea multă iubire, singur...

ars.

Am visat că am ars. Mi s-a ars pieptul şi căutam ajutor. Mă ustura, mă durea însă am continuat să merg pe stradă. Mergeam undeva, nu singură ci cu cineva pe care nu-l vedeam. Tot visul era o aşteptare. Şi am aşteptat. Simţeam că ceva lipseşte din mine iar căldura arsurii continua să-mi pulseze pe piept.
Cu pieptul ars am luptat. Mi-am reîntâlnit vechile iubiri care nu-mi lipsesc.
M-am privit în oglindă şi am văzut cicatrici.
Am visat că plâng şi am plâns. M-am simţit atât de singură şi arsă...
E interesant cum mintea a creat acest vis. Îmi amintesc cuvintele pe care le-am spus ieri, stările prin care am trecut, emoţiile...
Când un lucru e prea bun, prea simplu, unii oameni îl complică. Nu mai gândi... Nu mai gândi...

din nou.

Din nou mâine e octombrie şi azi ultima zi de septembrie. Aş vrea ca timpul să nu curgă...
Lumea lasă urme de degete murdare pe mine. Urme de noroi şi ciocolată. Asta se întâmplă când ieşi pe stradă... Lumea îşi aruncă bolile pe tine sau le scapă(ră).
Nu vreau să fac greşeli...



"Eşti frumoasă.
Eşti pufoasă.
Eşti moale.
Te iubesc.
Am terminat."

spre oriunde.

Luna 8 sau infinit a trecut ca un vis. Chiar un vis.
-Ce faci atunci când e prea mult?
Prea mult... prea mult a trecut de atunci. De când cântau chitările....
Fiecare nouă poveste de dragoste e prea nouă la început.
Şi fiecare început nou mi-e atât de drag...
Prea drag.


"Amintirile mele ar trebui să fie doar ale mele. Să rămână ale mele. Am ascuns departe de (în) mine imaginile trecute. Imaginea mea trecută şi uitată... Sunt prea goală în faţa ta. Îmi place să fiu goală în faţa ta. Ascultă. Înţelege. Timpul e acum, aici. Mâine totul se pierde. Ai grijă de mine, de tine... Nu lăsa timpul să mă piardă. Timpul se va răzbuna pe mâinile mele... Mă voi putea ascunde de mine, dar de mâinile mele nu voi putea fugi niciodată. Decât dacă voi rămâne fără ochi.
Şi ţie îţi plac ochii mei... nu-i aşa?"