a fost.

Am avut vreodată nevoie de tine?
Să ştiu că iubeşti şi că înţelegi, că eşti alături...
Adevărul este că nu. Nu de tine...
Şi poate că îmi pare rău că am crezut că iubirea e iubire de fiecare dată... Când nu e decât... ceva ce ştim ţoţi deja. E nevoie să spun acelaşi lucru îmbrăcat în alte haine?
Eu ştiu că nu poţi iubi de fiecare dată, deşi doare de fiecare dată...
Te-am sărutat-
asta e ce ţi-a lipsit?

"Ce sunt eu pentru tine, nu este ceea ce însemni tu pentru mine."

şapte zile.

Iubirea mea durează o săptămână. E atât de firavă încât nu poate face faţă provocării de a rezista mai mult. Ce trei ani? Ce o viaţă?
Mi-a trecut ca un fulger prin faţa ochilor. O schimbare de lumină bruscă pentru ochelarii mei sparţi. Şi oricât de mult m-aş strădui... "Sper că înţelegi..."- Nu, nu înţeleg. Explică-mi.
Iubirea mea durează o zi. De dimineaţă e frumos, amiaza e frumoasă, noaptea magică, a doua zi totul se pierde.
Nu aş vrea să mă înţelegeţi greşit, nu sunt de gheaţă, problema nu e la mine... problema e... în aer.
După voi, iubirea nu durează o săptămână? Contraziceţi-mă, vă rog. Îmi doresc dovezi de mai mult...
Prea mulţi artişti şi spiriduşi se plimbă cu barca pe sufletul meu, de parcă ar fi gratuit să faci asta. Nimic nu e gratuit. Nici măcar sufletul unui om.
Iubirea mea durează o clipă. Şi totuşi, cât durează o clipă? Cât un sărut? Cât o îmbrăţişare?
Şi oricât de mult sau puţin ar dura, ea se sfârşeşte cumplit. Atunci când iubirea dispare, mori. Şi atât.

aşa a fost.

Obişnuiam să iubesc atât de mult... Atât de mult încât mă răneam singură, fără să vreau.
Când am încetat să iubesc m-am oprit din drum şi-am luat-o pe calea mult prea simplă... Calea goală. Am luat-o pe autostradă. Am mers alergând prea repede, crezând că drumul fără gropi e mai bun şi că viteza mă va salva de lume. M-a salvat şi am inspirat uşurată aerul prăfuit ce-mi intra în pori. Am luat-o pe autostrada curată, rapidă, perfectă, intangibilă de creaturi. Doar eu cu maşina mea rapidă, cu sufletul închis în remorcă de teamă ca nu cumva să îşi dorească să se înalţe. Să îşi dorească mai mult...
În fuga mea am avut suficient timp să îmi dau seama că un drum cu gropi e mai frumos decât o stradă perfectă. Chiar dacă mi se strică o roată, îmi pot odihni privirea obosită de ochelari în peisaje minunate, luminate de soare... Cu toate că nu îmi convine întotdeauna atitudinea celor din jur, îi apreciez că sunt (neterminat.)

verde murdar.

Ai fost vreodată închis într-un dreptunghi de ceaţă?
În fond, lucrurile nu se schimbă niciodată.
Care lucruri?
Toate.
Aşa cum simţi nimic şi cum încerci să scrii nimicul sau să îl transformi poate în ceva şi la fel de aşa cum şti că nu vei reuşi, eşuez şi eu în încercare-mi mult prea dureroasă de a transforma ceva. Pe mine sau o bucată de hârtie. Oricare ar fi... Nu pot.

Ah, de-ar fi totul uşor. Orice. O injecţie sau o decepţie. Un iubit sau o problemă la matematică.


De-ar fi totul uşor, ne-am plânge de milă.

paralelicum?

Au trecut zile, nopţi pe lângă ea.
Copile, nu gândi.
Are nevoie să-şi scrie sentimentele şi totul dar se simte urmărită, încătuşată-
Era mereu Fericită. Cel puţin aşa credea. Avea jucăriile ei făcute din sfoară şi hârtie lipite cu lipici. Avea un Zmeu, ce-l înalţa la ceruri... Scria scrisori câteodată... Spera ca Cineva să o audă cu urechea stângă, bolnavă.
După ce a murit Ştefan, înălţa în fiecare zi zmeie cu scrisori.
În fiecare zi înălţa...
Cât de mult poţi cădea?
Până unde?
Unde te opreşti în ceva ramuri miraculoase pictate de-o mână salvatoare?
Unde? Când?



"
Mă simt Paralelipiped-
am colţuri şi sunt pregatită de atac.
pe cine? nu ştiu
încă, dar voi găsi pe cineva... voi acţiona.
nu de alta, dar nu mă mai încap în plămân.
şi-am doi. uscaţi.
aş vrea să fug, să mă ascund, să nu mai vad.
să-mi pierd paşii în noroi şi-apoi să ningă peste ei...

"

nu ar conta.

Scumpo, e inutil. Nu vezi? Nu vrei? Da, ştiu că nu vrei. Te doare, te roade, te omoară, te sfarmă, te striveşte, te îndeamnă să uiţi de tine exact atât cât să-l facă pe el fericit.
Ce-ţi pasă?

Auzul meu e selectiv. De îndată ce cineva începe să vorbească, auzul meu mă poartă într-o gaură de vierme spaţială unde toate sunetele se amestecă într-un murmur indescifrabil. Mă străduiesc să descifrez sunetele amestecate, cu ochii închişi. E întuneric acolo unde e soare şi chiar dacă doarme ca un prunc... ah, e inutil.

Nimic nu e ceva. Doare iubitule, nu înţelegi că doare? Ceea ce însemni pentru mine, eu nu însemn pentru tine. Sunt şi doar atât. Eşti atât de departe, de neatins. Adierile nu te aduc aici. Frunzele nu înverzesc, ba chiar putrezesc sub mantia ta de nepăsare.

Dacă ai şti, dacă ai şti...
Defapt,
Nu ar conta.

vulcan.

"Sărută-mi genele îndrăgostite cu ochii tăi... Uită-mă dar ia-mă înapoi. Nu pot suporta frigul fără tine. Eşti un vulcan. Mă încălzeşti prea tare... Mă topeşti. Îmi topeşti lumea şi-o trasformi în stropi de ploaie..."

Totul e în zadar, cel puţin pentru o clipă în care nu simt nimic.
A fost un sărut, poate mai mult şi nimic în plus.
E gol, gol, gol...
Te caut acolo unde ştiu că nu eşti. Mă gândesc la tine deşi nu exişti. Eşti doar în mintea mea, un rod al nebuniei, a tot ceea ce nu pot avea, dar după care tânjesc... Atât de mult...
Eşti umbra mea, greşeala, pasul nehotărât...
Strigătul de ajutor din noapte, lacrimile ce curg prea iute, ce nu le pot atinge... Alerg în urma lor grăbită, împiedicându-mă de faldurile neputinţei...

Culorile amare ce se amestecă pe paleta neagră. Tortură. Decepţie.

Uitare... Dacă aş ţine minte supliciile la care este supus sufletul atunci când nu îi este bine, aş refuza minutul de fericire. De ce să-l am? Sunt mai mult tristă decât fericită (ghid morbid al pesimistului.).

Nu primeşti. Nu uşor. Niciodată.
Ce?
Nu vei şti niciodată...

stele...

Pur şi simplu aşa cum se plimba prin zăpadă.
Nimic nu se compară cu un timp îngheţat. Tu cu tine şi cu restul lumii în minte.
Eram singură şi era întuneric. Priveam încântată fulgii mari cum cădeau în lumina felinarelor de pe marginea aleii. Inima îmi zburda încântată pe ritmuri indie doar de ea ştiute. Exită o fericire nemărginită în fiecare. Nişte note săltăreţe scot fiecare fir de culoare din tine. Le amestecă cu mâini de copil. Eşti fericire. Şi nu e un lucru mărunt. E doar... efemer.

Am fost pentru o clipă. După care m-am pierdut. M-am risipit. Am murit. Totul e o clipă. Totul se transformă în amintire. Într-o amintire pe care la un moment dat o pierdem. Vom pieri.

Nu aluneca pe gheaţă. Ar fi bine să fi atent. Alunecă cu grijă. Alunecă...
Agaţă-te de stele. Priveşte-le. Atinge-le. Visează.

Sărută-mă iar.

Complicat...

"Dragoste, nu e niciodată aşa cum îţi doreşti.
Pur şi simplu, nu e pentru tine. E totul mult prea complicat! Din atât de multe motive..."
Stătea întins pe canapea, ochii închişi îndreptaţi spre tavanul împăianjenit. Îşi odihnea mâinile mult prea frământate în păr. Nu zâmbea. Din când în când strângea genele şi câte-o lacrimă se rostogolea pe obraz, mângâindu-i cicatricea. Nu dormise de multe nopţi şi era extenuat.
"Oamenilor le plac lucrurile simple nu-i aşa? Complicat..."

Lucrurile sunt complicate întotdeauna. E greu să renunţi când îţi doreşti ceva atât de mult. Dar dacă îţi doreşti ceva cu adevărat... renunţă. Fericirea ta depinde de a celorlalţi dar şi fericirea celorlalţi depinde de tine. Fii bun, generos, iubeşte din toată inima - clişee bune de reţinut. Fă imposibilul un fulg de nea. Lasă-l să se topească la un moment dat.
Zâmbeşte! Îţi voi căuta zâmbetul în fiecare persoană pe care o voi întâlni pe stradă.
Îmbrăţişează!

"Tu ce vrei defapt?"
O singură întrebare, atât de multe răspunsuri complicate.
E simplu.
Vreau să fiu fericită.