miercuri, ianuarie 12

un+ul.

Bineînţeles că a uitat. A uitat totul. Poate că luna e pe jumătate pe cerul murdar dar... dar eu tot îi văd bucata cerească ce strălucea în acea noapte.
Bineînţeles că vrea să uite. Nu îmi doresc asta dar tocmai pentru că ştiu... Parcă aş vrea să văd o fărâmă de suferinţă. Dar nu. E mai puternică decât mi-am imaginat vreodată, dorinţa de lăsa în urmă, de a ascunde, de a arde ca o lumânare pe un altar al unui zeu coborât pe pământ. Căci muzica, la fel ca cei de dinainte, îi legă prin ochi fără consimţământul lor, şi aşa, prinşi, doar unul a reuşit să scape din mreje. Dincolo, am fost eu.

2 comentarii:

coeur de pluie spunea...

cat de triste si puternice sunt sentimentele si cuvintele tale.Oare chiar asa, sufletul nu are in cel mai mic colt al lui un zambet?greu de crezut, meriti ''urmarita''

florentin draganescu spunea...

Traieste-ti viata ca si cum fiecare fapta a ta ar deveni lege universala. –