iarna mea.

Te-am visat noaptea trecută.

Era iarnă. Iarna mea prăfuită şi veche şi atât de rece de care mi-era atât de dor. Aşteptam tramvaiul şi cred că te aşteptam şi pe tine. Era frig şi aşa înfofolită în fularul meu colorat, am urcat. Fără bilet. Bineînţeles, controlorul mă aştepta. Afurisitul. Mi-am căutat biletul pe care nu îl aveam, peste tot. Şi atunci ai apărut tu, din mulţimea de oameni înfriguraţi. M-ai îmbrăţişat şi m-ai sărutat. I-ai spus controlorului să ne ierte - eram îndrăgostiţi şi aiuriţi şi nu aveam bilet. Spre suprinderea mea, ne-a lăsat să coborâm la următoarea staţie fără să fim pedepsiţi. Am coborât amândoi ţinându-ne de mână. Erai frumos şi îmi era frică să te privesc. Te-ai desprins de mănuşa mea şi ai luat-o pe drumul din stânga. Mi-ai şoptit numele tău înainte să te îndepărtezi prea mult. Eu, am continuat să merg tăcută înainte. Nu m-am uitat în urmă, deşi acum mi-aş fi dorit să o fi făcut.

M-am trezit şi te-am uitat. Până mai devreme, când ai apărut din nou. Sub altă formă, altă faţă dar aceaşi îmbrăţişare. De unde ştiai tu, că ador îmbrăţişările?

cercei.

Mă pierd din nou, puţin câte puţin. Azi o şuviţă, ieri o geană şi mâine cândva, îmi voi pierde şi ochii. Se întâmplă ca de fiecare dată.

În fiecare dimineaţă îmi pun cerceii în urechi cu gândul la el, în speranţa că azi ne vom revedea. Azi nu am cercei în urechi şi îmi simt auzul uşor. Mă copleşeşte puterea cerceilor atinşi de el de atâtea ori. Mă doare să îi port. Poate că m-a uitat aşa cum i-am uitat şi eu prezenţa. Nu l-aş mai recunoaşte dacă ar sta lângă mine. Nu l-am mai atins demult şi mă întreb dacă el există cu adevărat...