duminică, august 30

parfum.

De fiecare dată când trece cineva pe lângă mine închid ochii şi inspir. Când un om trece pe stradă, lasă în urma lui un strop din parfumul său.
Îmi place să miros oamenii care trec pe lângă mine. Iar dacă nu trec ei, merg eu spre ei.
Azi am simţit zeci de parfumuri şi mirosuri. De la transpiraţie, la săpun, până la parfumuri scumpe şi ieftine. Fiecare bărbat, femeie, tânăr sau bătrân au lăsat în urmă o bucată din ei, pe care eu am simţit-o. Îţi pot spune foarte multe lucruri despre o persoană pe care doar am mirosit-o. Am mirosit azi sportivi, bătrâni, fete cu parfumuri dulci. Am mirosit o fumătoare şi un tânăr ce mirosea a săpun.
Când trece cineva pe lângă mine închid ochii, strâng genele şi pentru o clipă intru în lumea celui ce-mi deschide, fără să ştie, uşa. Înainte de a-şi lăsa parfumul pe nasul meu, îi studiez pe cei care se arată în faţa mea. Prin geamul meu de sticlă văd oameni. Câteodată parfumul pe care-l simt după ce văd persoana, mă dezamăgeşte. Alteori este exact ce mă aşteptam sau poate chiar mă impresionează.
Nu sunt Grenouille. Nu vreau să ştiu cum pot păstra mirosul. Îl păstrez pentru o clipă ca apoi să-l înapoiez universului. Să se amestece cu aerul ce-l respir.
Îmi simt acum propriul parfum. E atât de dulce încât mă sufocă. Dar îmi place starea care mi-o transmite.
Eu, când merg pe stradă miros oamenii care trec pe lângă mine.

miercuri, august 12

covor de iarbă.

Oglinzile adăpostesc lumina în ele. Razele inundă camera ameţită de praf şi prafuri grele, împrăştiate pe podea. Covorul e de iarbă verde plină de flori de câmp. Deasupra firelor de iarbă planează albine şi fluturi multicolori. Un copac înalt, decojit, străjuieşte încăperea mică, de zahăr. Stau întinsă în iarbă. Cu ochii închişi, îmi plimb mâinile deasupra covorului verde. Mâna mi se împleteşte în lungimea lor. Îmi afund mâna între ele si le rup. Mirosul crud al ierbii îmi învăluie rapid simţurile. Trag aer adânc în piept şi mă ghemuiesc ca-n burta mamei. Mă rostogolesc cu ochii închişi şi acum îmi ţin respiraţia...
O secundă, două, trei...
Îmi amintesc de munte. Iau amintirea şi o înrămez. Mă uit la imagine şi simt prăpastia din faţa mea. Cu mâinile întinse, simt aerul ce-mi atinge faţa. Uit ce e în urma mea şi privesc doar minunea golului de sub mine cu ochii sufletului. Văd munţii. Fac un pas...
Cad din amintirea mea. Mă trezesc din nou pe covorul meu de iarbă. Mâinile mi s-au desprins din încleştare. Zâmbesc şi plec.
Vreau să plutesc pe nori de iubire...

luni, august 3

lămâie.

Dacă îţi bagi degetul în ochi după ce ai strâns în mână o lămâie, te ustură ochiul.
Azi mi-am băgat degetul în ochi. Să nu credeţi că sunt vreo sado-masochistă sau ceva de genul. Din greşeală. E ciudat că un "semn" de acest fel (adică deget->ochi->au!) te poate face într-un final să deschizi ochii cu adevărat. De ce? Pentru ca aerul plin de poluanţi să îţi mângâie irisul colorat şi să te facă să plângi. Prin urmare, realitatea te caută-n ochi şi bate în geamuri. O realitate caldă de vară cu ferestrele larg deschise, cu haine cât mai puţine şi cu tone de sticle goale.
Îmi place ca vara să mă gândesc la iarnă şi iarna să mă gândesc că ce bine e (câteodată) vara. Dar nu prea vară, că aşa e prea cald şi avem puţine sticle. Aberaţiile au scuze. Ba e cald, ba că e soare, ba-i prea mult vin. Nu contează. Scuza-i scuză pentru că poate.
Îmi voi da în judecată prietenii care omoară muşte. Da! Sunt hotărâtă.
Am auzit că trenurile care stau în gară, deobicei pleacă. Nu ştiu exact unde merg fiecare dar ştiu că se duc. Într-o zi când mă voi sătura de lumea asta plină de maşini, mă voi sui într-un tren care nu ştiu unde va merge şi voi merge şi eu cu el.
Mi-am amintit. Mi-am cumpărat o pânză pentru ţânţari ca să am grija de ei. Eu stau afară, ei înăuntru. Am lipit-o cu scotch de tavan. N-am găuritor de pereţi.
Lămâile ustură tare de tot!
Ar trebui să strâng în mâini mere.
Pentru că miros frumos.
E verde?