sunt o fata fara nume(gand despre lumea mea 2)

Cand ma plimbam in curtea spitalului, am dat peste un doctor. Imi uitasem bastonul in camera si ma plimbam hai-hui pe-acolo, nestiind daca e cineva in jurul meu. Noi cei care eram speciali, nu ne suparam daca ne atingeam. Ne intelegeam.
Si l-am lovit pe doctor(am aflat dupa ca se ocupa cu asta). Un doctor de suflete. Sau psiholog.
Mi-am cerut scuze si el m-a ajutat sa ma ridic. M-a tinut de mana, si nu s-a miscat. Nu stiam ce se intampla. Si-a luat mana inapoi si m-a intrebat cum ma numesc... Eu n-aveam nume. Aveam, dar stiam ca nu imi apartine. Simteam ca nu imi apartine. Ca nu ma defineste, ca nu poate exprima cu adevarat ceea ce eram eu. Mi se zice Cora. De ce? Nu stiu. Dar sunt sigura ca nu era acela numele meu...

banal inseamna obisnuit?

de ce mereu lucrurile banale ni se par extraordinare? sau de ce fiecare lucru pe care il descopera un om de-a lungul vietii a fost deja descoperit inainte si a devenit un lucru banal? de ce atunci cand esti pentru prima data ranit in dragoste lumea e nepasatoare la suferinta ta imensa zicand "si eu am patit la fel, vei trece peste!". de ce suferinta fiecaruia e importanta doar pentru el. de ce nu ii pasa lumii de mine? de ce suntem egocentristi? de ce suntem ambitiosi si indiferenti? de ce toate momentele din viata ta sunt chestii banale pentru ceilalti iar pentru tine mari descoperiri, de genul: wow pamantul e rotund...
de ce uitam mereu lucrurile care ne-au modelat? de ce uitam cat de mult l-am iubit pe iubitul vietii noastre? de ce ne distrugem dreptul la fericire? si-apoi... ce-i fericirea asta? fericire... sa fii fericit e o utopie. un ideal mult prea inalt de atins. cand suntem fericiti uitam cat am suferit, si apoi dam cu capul de nori si ne doare si cadem in gol si nimeni nu ne prinde pentru ca nimanui nu-i pasa ca noi am esuat. si apoi sa iti mai aduni puteri ca sa te ridici din nou, pentru ca sa te pregatesti pentru noua cazatura... si tot asa un cerc infinit. un cerc de durere si uitare. sa fim ca niste bebelusi ce se ridica in picioare si pornesc spre un drum plin de suferinta nestiind ca pe drum vor da de atat de multe pietre incat nu vor mai stii cum sa le ocoleasca. imi doresc sa fiu un bebelus, ca atunci cand cad sa ma ridice mama sau sa ma duca in brate peste fluvii si sa sara prapastiile. acum nimeni nu sare deodata cu mine.
copii cresc si devin incet incet adulti. descopera pentru prima data chestiile deja descoperite. "nimic nou sub soare!" pentru mine e! si ma doare sa aflu ca raspunsul la intrebarea mea existentiala deja a fost gasit si eu trebuie sa accept ca nu sunt chiar atat de unica... si ca il pot face unic imbracandu-l in cuvinte si matasuri ca sa para nou si frumos... ca un apartament de bloc proaspat renovat. o cutie de chibrite cu alta denumire...
sinceritatea asta imi va sapa mormantul intr-o buna zi.
prefer sa spun totul asa cum il simt in vremea aceasta a vietii mele. nu vreau sa fiu diplomata. vreau sa le spun asa cum sunt.

as vrea sa traiesc intr-o lume netehnologizata. fara telefoane si fara calculatoare. fara curent electric si apa la robinet. fara matematica prea multa si rautate. fara bani si fara banci. fara politicieni si politica. fara mass media si fara infractori. vreau o lume curata si simpla. cu multe carti si animale si natura si copaci si fluturi liberi si colorati. vreau sa traiesc intr-o lume in care nu am nevoie de pantofi si haine de marca. vreau sa fiu imbracata intr-o carpa si sa-mi iubesc iubirea fara cuvinte prea mari si pompoase... vreau sa fie totul cat mai natural... ca la inceput.

gand despre lumea mea

Lumea nu ma cauta decat atunci cand exist deja in lumea lor. Cand apar, singura.
Nu se sinchiseste nimeni sa ma intrebe daca ma simt bine. Daca vad. Daca mi-e destul de cald. Sau daca e suficient cat de deschis e geamul... Parca destinul meu asa a fost scris. Sa fiu singura in lumea asta plina de oameni. Sa am ochi care sa nu ma poata ajuta deloc. Sa ma stie lumea dar sa nu ii pese de mine. Sa nu ma caute, daca sunt bolnava sau daca am murit decat daca le-as da un telefon ca sa ii anunt ca ma doare sau ca nu mai sunt.
Lumea mea e mare si toti sunt colorati.
M-am nascut primavara, iar acum primavara ma doare.
"O noua primavara pe vechile dureri..."
Ieri, mi-am rupt bastonul. Din nou. Vlad plange mereu... I-am spus ca totul se va rezolva. Se va obisnui, nu il va mai durea. Iubirea mea il va salva.
El nu stie ca il simt cand prizeaza. Nu stiu cum nimereste praful. Dar il simt. Si imi mai si zic asistentele... Imi pare rau pentru el. Mi-as dori sa ii fur niste fericire... Un ochi cel putin care sa ma vada, sunt acolo.
E ciudat cat de repede uita oamenii lucrurile odata importante din viata lor.
Am uitat cum arata mama... Nu ii vad decat parul. Zilnic. Nu vreau sa il uit pe Vlad... Nu vreau sa plece si el... Nu ar fi corect fata de niciunul... Inca nu i-am zis. Nu vreau ca el sa afle. Trebuie inainte sa il ajut.

cenusa?

A trecut exact o luna de cand am scris ultima data.
Am multe subiecte de scris dar nu imi mai gasesc cuvintele. Am trecut printr-o perioada ciudata in care am facut multe lucruri si aproape nimic. Sunt in mijlocul a doua proiecte, dar nu reusesc sa ma pornesc pe niciunul.
Nu simti cateodata ca ai facut atat de multe, dar defapt te simti ca si cum nu ai facut nimic? Poate ca nu, dar eu sunt asa acum.

Si vreau sa va povestesc despre o fata. Nu stiu cum o cheama, dar ii cunosc viata. De la inceput pana la aproape de final. E draguta,in niciun caz frumoasa. Are 29 de ani si este cea mai puternica femeie pe care o cunosc.

Am o voce teribila. Ma doare gatul pentru ca am tacut prea mult timp...
A sosit timpul sa vorbesc. Din nou.